Cele treisprezece povestiri incluse în volum le-am citit dintr-un foc, cam în vreo trei ore, cu toate că nu le-am citit în cadă, aşa cum îi place să facă lecturi unui personaj de-al lui Anatol Moraru din povestirea SMS. Spre deosebire de Sandu Mocanu, care anume „cufundat” în apa fierbinte „i-a cunoscut pe Creangă, Dante, Flaubert, Dostoievski, Marquez sau Pamuk”, eu nu am citit Nu mă tentează „deasupra spumei”, ci la masă, după serviciu. Dar bucuria pe care am simţit-o nu a fost mai puţin intensă. Mai ales că, până nu le-am parcurs pe toate, nu am lăsat volumul din mână. Surpriza cea mai mare nu a fost însă neapărat asta, fiindcă şi precedentele cărţi ale scriitorului din nord (volumul de nuvele Nou tratat de igienă şi romanul Turnătorul de medalii) le-am înghiţit, de asemenea, dintr-o răsuflare, ci faptul că a putut să construiască nişte povestiri foarte diferite şi convingătoare, plecând de la situaţii de viaţă mărunte şi neînsemnate - „...se trezi definitiv din „transă” exact în faţa gheretei în care vinde carne de porc fosta lui studentă” - şi asemenea exemple întâlneşti la tot pasul. Afirmaţiile lui Adrian Marino că „epicul pregăteşte şi se rezolvă în cele din urmă într-o surpriză, propunând o soluţie neaşteptată, inedită” şi că „fără acest răspuns neaşteptat pe care-l dă nevoii noastre de surpriză, enigmă, mister şi mai ales de cunoaştere, logica interioară a narativului nu poate să funcţioneze” se potrivesc foarte bine şi prozei scurte a lui Anatol Moraru din Nu mă tentează, fiindcă cele mai multe dintre finalurile textelor sale sunt bulversante, dând peste cap ordinea deja stabilită a naraţiunilor, aşa cum se întâmplă, bunăoară, şi în povestirea A treia odisee, în care, oarecum ironic, autorul descrie revenirea acasă, după orele de la facultate, a unui profesor universitar. Până la final, ai impresia că scriitorul îşi ia la vale eroul, făcându-l să întâlnească fel de fel de personaje ridicole. Mai presus de asta, însă, ai impresia că universul în care trăieşte profesorul este unul liniştit, confortabil şi chiar călduţ. Finalul vine ca un trăsnet în plină iarnă. Vestea pe care i-o dă una dintre fiicele sale („Tăticu, Ilona avea ochii în lacrimi, tăticu, tocmai a sunat nana Cristina de la Călugăr... a murit bunica Nadejda”) pică absolut pe neaşteptate şi ne impune să mai lecturăm încă o dată povestirea. La o nouă lectură, drumul spre casă al profesorului ne apare mai degrabă ca fiind o călătorie iniţiatică sau parabolică.

Încurcăturile în care nimeresc personajele lui Anatol Moraru nu sunt dintre cele mai simple, cu urmări imprevizibile asupra firii şi destinelor acestora. Unele dintre buclucurile în care aceştia nimeresc par ar fi luate din viaţă. În povestirea Tehnica Mariajului , Marcel sparge o nuntă, furând mireasa vecinului şi nu peste mult acesta îi va plăti exact cu aceeaşi monedă: „Peste două luni, vor juca o nuntă, care a fost frumoasă până când Ionel cu văru-său au furat mireasa. Au adus-o abia dimineaţă în ograda lor plină de necaz, îmbrăcată în cămaşă şi şort bărbăteşti, spunând că nu pretind „vulpea”...”.

Plăcerea cu care am lecturat cea mai nouă carte a lui Anatol Moraru îmi dă ocazie să concluzionez că Nu mă tentează este unul dintre cele mai coerente volume de proză scurtă apărut în ultimii ani în Republica Moldova despre realitatea imediată şi oamenii din jurul nostru. Şi prozatorul a reuşit să realizeze acest lucru, fără a fi neapărat livresc, intelectualist, sofisticat sau, în cele din urmă, intertextualist. Ceea ce a mai demonstrat Anatol Moraru în acest volum e că şi după postmodernism se poate scrie o proză valoroasă.