Gândită ca un proiect soteriologic, de la creație și izbăvire, poemele din carte se înscriu în temele maximaliste ale tuturor timpurilor: de la însinguratul poet cu capacități demiurgice la puterea creatoare a cuvintelor, de la poeme existențiale la epopei cosmogonice.
Cartea începe cu un pact cu cititorul, din care nu lipsește o doză minimă de umor, realizat cu o construcție cântată, veselă, opusă celorlalte părți ale volumului. Imediat după acest legământ cu cititorul, urmează – doar aparent – o (re)scriere a celei mai cunoscute povești soteriologice: Biblia, dusă — după cum am putea bănui — până la desăvârșirea teologiei răsăritene, denumită theosis (îndumnezeire).
Însă, încă de la prima parte a cărții, Vechiul Sentiment, devine limpede că deși resimți o nouă interpretare a creației, a babilonului, a personajelor vetero-testamentare, miza e alta decât povestea biblică interpretată de autor. Și acest fapt poate fi bănuit imediat ce întâlnim poveștile nou-testamentare în această parte a cărții, ce ar trebui, după logica simplă, să redea povestea biblică doar până la bunavestire. Automat apare întrebarea ce își propune a treia parte a cărții: Noul Sentiment. Ei, bine, tocmai acum intertextul cu poveștile biblice trece într-un plan secund, iar în cel principal revine poetul cu propriile frământări, observații, notații, unde femeia care trăiește teofania nu e Maica Domnului, ci mama autorului.
Teosis-ul, în linia Noului Sentiment, e mai degrabă antroposis – înomenirea poetului, descoperirea și venerarea omului lăuntric. Astfel încât te întrebi la un moment dat dacă poetul îl caută pe Dumnezeu sau se caută pe sine ca pe o cale soteriologică. Deși antroposis, termenul Teosis folosit ca titlu al acestui ciclu de închidere nu trădează mesajul poemelor, pentru că include numele poetului, realitatea lui, astfel încât termenul grecesc pentru îndumnezeire, prezentat atât de bine de Sfântul Grigore Palama și dezvoltat impecabil de teologul român Dumitru Stăniloae, e înlocuit subtil de autodefinire.
Cartea e construită, de la al doilea poem, ca o amplă litanie, amintind nu de cărțile istorice vetero-testamentare sau evanghelii, nici măcar atunci când limbajul se apropie de cel biblic, ci mai degrabă de plângerile profeților, de cărțile lor, revenind ori de câte ori e nevoie prin reluarea unor strofe la retorica psalmilor. Astfel, menținând în permanență tonul sacadat al litaniilor prin repetiția verbului sau prin tripla enumerare de adjective, adverbe, substantive. Totodată, întărind efectul ritmic și rimic, cum însuși spune într-un poem, Teo Chiriac își scrie propria carte a cărților, mizând pe capacitățile sufletului poetic de a fi martorul (sentimental) al oricărui moment istoric: de la începutul tuturor, de la drumul mătăsii la plimbările cotidiene cu contemporanii săi.
Textualist și intertextualist, ca mulți poeți optzeciști, cu inserții din cotidian suficiente încât să nu transforme universul cărții într-unul atemporal, Teo Chiriac își spune povestea (sieși și altora) știind ceea ce știm și noi: că acestui tip de poezie nu îi vor lipsi nicicând cititorii.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
