De exemplu, de Crăciun, cine de pe la noi nu gustă hojma (mereu) găluşte/găluşi cu frunză de curechi (sarmale în foi de varză), chişcă (preparat culinar din intestine de porc), maieră (ficat), rânză (pipotă), răcituri (piftie), tocmagi (tăiţei), chişleag (lapte prins) şi alte bunătăţi. Regionalismele de mai sus sunt specifice Moldovei şi nu toţi vorbitorii de limbă română le folosesc, iar unii pot nici să nu le înţeleagă, la fel cum nici moldovenii nu prea înţeleg ce înseamnă lubeniţă (pepene verde; harbuz), glajă (sticlă), cloambă (ramură) ş.a., cunoscute în alte regiuni. Asemenea cuvinte apar în exprimarea orală, familiară sau în textele scrise care redau astfel de particularităţi. Sunt foarte expresive şi cuvintele din registrul stilistic popular/familiar, de tipul lehamite, cogeamite, oleacă, mătincă, brambura, hledie, şagă, scăfârlie, a beşteli, a se frăsui şi multe altele, iar unele capătă diverse forme, devenite şi acestea regionale – probabil că numai moldovenii ştiu când să folosească diminutivele lui oleacă – olecuşoară, olecuţă, olecuţică, olecuţicuţă şi sinonimele acestuia – o ţâră, o ţârică, o ţâricuţă. Tot acest tezaur de expresivitate apare din plin în comunicarea orală cotidiană şi este valorificat de scriitori, jurnalişti, epigramişti.
Însă în anumite situaţii, de exemplu, în comunicarea oficială, la serviciu, în cadrul unor şedinţe, conferinţe ş.a. cuvintele stilistic marcate nu sunt potrivite. Printre cele care apar totuşi destul de frecvent şi care ar trebui evitate sunt oleacă, amuş/acuşi, mătincă. La birou este mai potrivit să se spună “aşteptaţi puţin; imediat/îndată vin; probabil că se termină şedinţa”, fără oleacă, acuşi şi mătincă. Nici argoticele baftă şi mişto, preluate din limba ţigănească şi folosite acum în stânga şi-n dreapta, nu se încadrează în limbajul standard şi de multe ori sună de-a dreptul ridicol, căci nu apar la locul potrivit.
Irina Condrea
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
