Ce nu au înţeles judecătorii Curţii Constituţionale

Primul lucru bizar este că decizia CC nu enumeră niciunul dintre articolele „încălcate” de Decretul Ghimpu. Iar „argumentul” forte a fost prezentat de preşedintele Curţii în felul următor: „preşedintele interimar a încercat să dea un aspect juridic evenimentelor istorice şi juridice”. În acelaşi spirit, alţi jurişti au încercat să justifice ulterior decizia CC prin faptul că „momentul 28 iunie” este încă unul controversat, există diverse păreri în societate etc. Dincolo de faptul că o asemenea pledoarie nu este, în esenţă, de ordin juridic, ea denotă o lipsă totală de înţelegere a funcţionării unei societăţi democratice şi a rolului pe care justiţia îl joacă în cadrul acesteia. Mai concret. Societatea democratică se bazează pe dreptul la exprimare liberă, dar nu la exprimare haotică! Există, adică, instituţii şi instanţe care jalonează şi corectează discursul public. Nu orice opinie are acelaşi drept în cetate şi nu oricine poate spune orice. Există institute, specializări, profesii. Fără ca ele să fie considerate sacrosante şi dincolo de orice critică, ele trebuie conştientizate de fiecare dată. Şi asta în orice domeniu: istorie, lingvistică, justiţie sau chimie.

Revenind concret la Decretul Ghimpu, el nu este emanaţia unei biografii specifice sau a umorilor private - cum sugerează, insidios, unii -, căci a avut în spate, dincolo de alte documente politice, inclusiv un Raport al unei Comisii ştiinţifice, de certă competenţă academică, însărcinată cu evaluarea sistemului totalitar comunist şi a consecinţelor sale. În plus, recent, Decretul Ghimpu a căpătat o platoşă ştiinţifică inexpugnabilă prin declaraţia Academiei de Ştiinţe a RM: „...anexarea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei a fost concepută şi realizată de comandamentul sovietic stalinist ca o operaţiune militară de ocupaţie a acestor teritorii. Iar decretul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu reflectă, în principiu, adevărul istoric”.

Cine şi-a depăşit, în realitate, atribuţiile?

În aceste condiţii, ideea că Decretul face „judecăţi politice” sau că nu reflectă opinia întregii societăţi e stupidă. Decretul concretizează cele mai avizate opinii în ceea ce priveşte respectivele evenimente, indiferent că ele întrunesc majoritatea sau nu. Majoritatea nu este aici criteriul definitoriu. Fiecare domeniu, inclusiv cel istoric, are experţii şi acreditările sale, iar aceste ierarhii nu au legătură cu majoritatea publică şi nici cu CC. În plus, argumentul „majorităţii”, în acest caz, este nu doar inept, ci şi periculos: ce se va întâmpla dacă îl vom aplica inclusiv la nivel juridic, iar deciziile CC vor fi supuse scrutinului public pentru a vedea dacă întrunesc majorităţi? Judecătorii CC se vor apăra spunând că au fost aleşi acolo pe baza unor criterii profesionale (calitative, nu cantitative). Argumentul este corect, în principiu. Dar de ce nu se utilizează acelaşi argument şi în ceea ce priveşte breasla istoricilor? De unde această sugestie neroadă, după care juriştii se pot pronunţa asupra orice, oricum, oricând? CC nu a înţeles că ea nu este instanţa supremă a societăţii, ci doar instanţa juridică supremă. Concluzia e evidentă: nu preşedintele Ghimpu şi-a încălcat atribuţiile, ci tocmai... CC.

„Ce ne facem cu restul de 2/3?”

În loc să pună problema în aceşti termeni - ai „totalitarismului juridic” sugerat de decizia şi „argumentaţia” CC -, unii comentatori care nu susţineau neapărat decizia CC îşi exprimau, totuşi, dezacordul cu Decretul. Care, vezi Doamne, nu reflectă opinia întregii societăţi, deci, e neoportun. Şi aici, sofismul e la el acasă. Se pleacă în argumentaţie de la datele unui sondaj de opinie care indică faptul că o treime din populaţie consideră 28 iunie drept o ocupaţie, restul de 2/3 considerând altceva. Prin urmare, nu s-ar putea justifica un Decret bazat doar pe opinia a o treime din societate. În realitate, sondajul respectiv indica faptul că 34,7% consideră 28 iunie ocupaţie şi doar 27,7% - „eliberare”. Restul de 36,6% nu ştiu sau nu se exprimă pe marginea subiectului. Paradoxul e următorul: în loc ca şi comentatorii să fie indignaţi că cei aproape 37% nu ştiu ce s-a petrecut acum 70 de ani pe teritoriul pe care locuiesc, toţi devin subit îngrijoraţi de minoritatea de 28% care crede în „eliberare”. În realitate, problema constă în faptul că, după aproape 20 de ani de la Declaraţia de Independenţă, despre aceste evenimente nu s-a discutat mai nimic public în RM, cu consecinţe dintre cele mai hidoase (vezi şi diferenţa dintre „limba politică” şi „limba academică”). Iar când cineva forţează o dezbatere pe această temă, subiectul discuţiei devine fie persoana şi biografia sa, fie resorturile politice ascunse ale gestului său „malefic” şi - cum altfel? - „inoportun”. Adică orice, numai subiectul ca atare, nu...

Rostul omului politic sau noul tele-populism
Şi ajungem aici la o chestiune de fond: care este rolul omului politic şi al proiectelor politice într-o societate democratică? Multe opinii acido-pragmatice la adresa Decretului Ghimpu sugerau, de fapt, că omul politic trebuie să fie un plagiator ordinar al percepţiilor, valorilor şi credinţelor comunitare. Altminteri spus, trage cu ochiul la ce crede societatea la un moment dat şi vorbeşte aceeaşi limbă cu ea sau, dacă el crede altceva, tace din gură. Preşedintele Ghimpu, pasămite, e culpabil pentru că a îndrăznit să tulbure liniştea socială prin rostirea unui adevăr la care nu aderă „sfânta” majoritate. Deci, nu trebuia rostit... Argumentul este tot un sofism ordinar pentru că, dacă aşa ar sta lucrurile - dar nu stau! -, cu ce drept şi cu ce legitimitate au fost susţinute, la un moment dat, de către aceiaşi oameni politici sau comentatori, valori şi proiecte europene care, la acea vreme, nu ar fi beneficiat de majorităţi? Cu ce drept aceiaşi comentatori critică, de exemplu, iniţiativa lui Pasat? Poate are majoritatea, cine ştie... Sau evoluţia politică din Federaţia Rusă (care sigur are)? Sau de ce invocă atât de des chestiunea transnistreană, deloc favorită pe agenda publică? Şi exemplele pot continua. Noul tele-populism sună aparent bine, dar nu este altceva decât (tot) un biet sofism. Adică, o formă de distorsionare a adevărului. Sau o tentativă de a scuti politicienii să spună pe nume anumite adevăruri - prietenii ştiu bine care! - astfel încât societatea să le poată asimila mai uşor.

Economia care distruge omenia

Iar în ceea ce priveşte argumentul „oportunităţii”, atât de vehiculat, el spune că trebuie să ne ţinem gura închisă atunci când riscăm să deranjăm la stomac marea piaţă estică. Aşa o fi. Dar dacă asta e credinţa unor comentatori sau politicieni pragmatici, măcar să fie pragmatici până la capăt şi să ceară urgent Moscovei să facă o listă cu ce au voie să spună şi ce nu politicienii de la Chişinău, ce să facă şi ce să nu facă, unde să meargă şi pe unde să nu calce. Lista să fie revizuită şi completată la fiecare ciclu electoral, ca să nu mai apară politicieni şi jurnalişti care se încăpăţânează să spună că albul e alb şi negrul e negru, şi să afecteze 20 de ani de parcurs luminos şi pragmatic al republicii spre poziţia de cel mai sărac stat din Europa, cu o treime din cetăţeni risipiţi peste hotare ca să le întreţină pe celelalte 2/3 rămase acasă.