Un fenomen care la şcoală este înţeles doar cu referire la patrie, ce-i drept, tot mai rar, că nici patrie nu prea avem, un fenomen pe care ţăranul îl numeşte precaut cu făţărnicie, este trădarea – cea care ne desfiinţează nu numai înţelegerea pozitivă a lumii, dar şi acea parte a eului pe care o oferim semenilor în formă de loialitate, respect, încredere, iubire, jertfire.
Suntem trădaţi mereu – înşelaţi în mod voit şi perfid, sau numai pentru o stare de voie bună, întreaga viaţă, începând cu înlocuitorul laptelui matern şi gluma cu căruţa cu bomboane şi covrigi răsturnată în drum şi terminând cu promisiunile şi faptele politicienilor, pe care îi identificăm în mod naiv cu feţi-frumoşii care s-ar fi născut expres ca să omoare balaurul (comunismului, corupţiei), în fapt balaurul nostru nefiind altcineva decât cei care au împărţit între ei averea publică şi acum ne cheamă la vot să le dăm puterea care să le dea dreptul să legalizeze jaful naţional.
În primii ani ai jafului, care s-a făcut pe acelaşi scenariu în întreg spaţiul ex-comunist, un reporter TVR îl întreba pe un bucureştean ce părere are despre o recentă decizie a guvernului, la care acesta a răspuns iritat că-i mioritică. Cerându-i-se explicaţii, omul a statuat în numele tuturor bacilor moldoveni din întreaga românitate: Păi, ăştia au legalizat jaful! Deşi denaturează sensul etic şi filozofic al capodoperei noastre folclorice, acuzaţia face filozofie populară unei întregi perioade istorice, numită europenizare, iar în şcolile de pe malul Bâcului – şi modernizare, noul termen înlocuindu-l pe clasicul trădare. Or, învăţământul a fost „modernizat”/„europenizat”, fiindu-i trădate principiile fundamentale, precum redevenirea basarabenilor în propria fiinţă naţional-culturală – românească, doar o mică plimbare prin Chişinău arătând cât de ruso-turco-americană ne-a devenit capitala (ca şi întregul plai), cea mai mult rusească în sec. XIX, româno-rusă în 1918-1940 şi ruso-pseudomoldovenească în 1944-1991.
La nivel interpersonal, trădarea are azi numele de concurenţă sau competitivitate, baciul moldovean fiind omorât chiar la răsărit de soare, printr-un complot al lichelelor, în timp ce-şi paşte responsabil turma în conformitate cu legile plaiului, căci mioriţa cea năzdrăvană, care trebuia să-l prevină despre uneltire, lipseşte inexplicabil din turmă, SIS-ul nedepistându-i nici pielea, nici mirosul de şaşlâc, ci doar o semnificativă îngroşare patetică a obrazului la păstorii păstoriţelor de mioriţe europenite şi berbecuţi cu cornuţi.
Deşi detestată aparent şi în esenţă, de fiecare în parte şi comunitar, acceptăm trădarea în mod filozofic, ea fiindu-ne comodă, căci trădarea aduce schimbarea, care la noi, cei mititei şi uitaţi de zei, creează iluzia că azi lucrurile merg mai bine decât ieri şi mâine vor merge mai bine decât azi.
Dar trădarea este şi luminare. Ea scoate de pe chipul naţionalisto-kaghebistului masca ţesută cu citate din Noica, Coşeriu şi Cimpoi; descoperă sub chipul de oaie blajină al celui ce „nu ia un capăt de aţă de la altul” o lipitoare bugetară şi un carierist feroce; îl defaimă pe nemernicul căruia i s-a dat o pâine ca să-şi depăşească ticăloşenia în care l-a adus Bachus… – pe toţi cei ce au trecut Rubiconul către stăpânii ce-şi sâsâie satanica făcătură în pronunţie fals bucureşteană.
Pentru că cel care trădează – se trădează.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
