Discuţiile controversate privind participarea sau neparticiparea RM la parada de 9 mai de la Moscova au readus în atenţie un subiect sensibil: noi, basarabenii, ce fel de învingători am fost şi suntem, dacă victoria asupra fascismului ne-a adus jumătate de veac de ocupaţie sovietică, deznaţionalizare, deportări, foamete? Întrebarea i-a măcinat, decenii la rând, şi pe mulţi dintre veteranii noştri, care însă n-au îndrăznit s-o rostească decât în gând sau în şoaptă... Vorbim de foştii ostaşi ai Armatei Române sau cei care au apucat să lupte în ambele tabere, cum s-a întâmplat cu Vasile Danu din satul Logăneşti, raionul Hânceşti.

Un om simplu cu pieptul plin de medalii

Vasile Danu are pieptul plin de medalii, majoritatea sovietice, dar nu se consideră un erou: „Sunt un om simplu, un ostaş care şi-a făcut onest datoria, îndeplinind ordinele superiorilor”. Totuşi, este mândru că a contribuit şi el la înfrângerea Germaniei naziste. Însă victoria i-a lăsat un gust amar pentru toată viaţa. Războiul pentru el a început în aprilie 1944, când a fost înrolat în Armata Română. „Aveam 20 de ani şi m-a chemat la datorie Statul Român. Soţia mea, de numai 15 ani, cu care mă căsătorisem de câteva luni, a rămas acasă cu părinţii. Împreună cu vreo 30 de tineri din sat, am plecat la instruire pentru o jumătate de an, în Detaşamentul 11 Dorobanţi, din Galaţi. N-am apucat să lupt de partea nemţilor. Când urma să ne trimită pe front, la 23 august, România a făcut armistiţiu cu ruşii şi a întors armele împotriva Germaniei. De la Bucureşti, am mers cu frontul până în Transilvania, care era ocupată de nemţi. Când am ajuns la apa Mureşului, la 29 septembrie, a venit ordin ca basarabenii să fie trimişi acasă. Ne-am bucurat că ne întoarcem la vatră, la familie, fără să ştim ce ne aşteaptă”, îşi aminteşte Vasile Danu.

Bucuria revenirii versus teroarea „eliberării”

Îi aştepta teroarea. „La Galaţi, ne-au prins ruşii şi ne-au luat prizonieri. Ne-au dus în port la Dunăre şi ne-au ţinut acolo vreo trei zile. Urma să ne trimită în lagăr. Am reuşit să fug şi am venit acasă”, povesteşte bătrânul, iar ochii i se umplu de lacrimi. „Cei care au ajuns în lagăr, 33 de oameni, nu s-au mai întors acasă şi nimeni nu ştie unde-s. Am avut noroc că am fugit, altfel mă duceau şi pe mine în Siberia şi nu ştiu dacă mă mai întorceam”, spune Vasile Danu, acum în vârstă de aproape 87 de ani.

Bucuria revenirii la baştină a fost însă de scurtă durată. În Basarabia se reinstaurase regimul sovietic, aşa că, la trei zile, a fost mobilizat deja în Armata Sovietică. Dar a apucat să afle de la ai săi prin ce le-a fost dat să treacă în lipsa lui. În casa tatălui său, un comerciant înstărit, partizanii ruşi îşi instalaseră ştabul. „Sărmana soţia mea era un copil încă şi a trecut prin toate astea! Partizanii au făcut închisoare la noi în beci. L-au ţinut acolo pe primarul nostru, pe care l-au spânzurat în centrul satului. Iar pe o femeie din Drăguşeni şi pe patru ucraineni i-au împuşcat chiar în spatele grădinii noastre. Ce puteau face ai mei? Dacă ziceau ceva, îi ucideau şi pe ei...”.

În Armata Sovietică, Vasile Danu a luptat împotriva naziştilor pe Frontul doi bielorus, în regimentul 456. A fost pe linia întâi a frontului, trecând prin Bielorusia, Ţările Baltice, Polonia. „În armată, eram de diferite naţionalităţi, dar ne înţelegeam ca fraţii. Altminteri n-am fi rezistat şi n-am fi învins. Cum s-ar spune, eram toţi o naţiune - soldaţi. Am ajuns cu frontul până la Oder, la graniţa cu Germania. Acolo, s-au dat lupte mari şi grele. M-a păzit Dumnezeu şi de data asta şi am scăpat teafăr. Mulţi camarazi - şase chiar din Logăneşti - au căzut însă pe câmpul de luptă. Alţi 12 consăteni au fost răniţi”, îşi deapănă amintirile Vasile Danu. Victoria din 9 mai l-a prins în Germania, unde a rămas să slujească încă doi ani, la hotar...

Fiul pe front, părinţii - în Siberia

În timp ce Vasile Danu şi fratele său erau pe front, părinţii lor, ca alte mii de familii din Basarabia, trăiau drama deportărilor. Deşi s-au scurs atâtea decenii de atunci, bătrânul veteran nu-şi poate stăpâni lacrimile când îşi aminteşte cum i-au fost trimişi părinţii săi în Siberia, în 1944. „După ce m-au mobilizat în Armata Sovietică, pe părinţi i-au ridicat şi i-au deportat, pentru că erau „culaci”. De pe front, am scris demersuri la autorităţile sovietice şi eu, şi fratele. Cred că ne-a auzit şi Dumnezeu rugile - după vreo doi ani de închisoare, tata a fost eliberat. A revenit acasă cu mama paralizată de un picior şi o mână. În 1946 m-am întors şi eu. A fost tare greu. Încă în 1944, puterea sovietică ne-a luat toată averea la colhoz - un magazin, vreo 20 ha de pământ, vite, oi, cal... Eram totuşi tineri şi am început încetişor să ne refacem viaţa, dar a venit altă năpastă - foametea...”, povesteşte el.

Deşi a muncit conştiincios toată viaţa, a fost un cetăţean corect şi nu s-a împotrivit autorităţilor, Vasile Danu a păstrat în suflet revolta şi obida faţă de puterea sovietică. De aceea, a refuzat categoric să intre în Partidul Comunist. „Am lucrat 25 de ani în gospodăria silvică Hânceşti. Îmi ziceau să intru în partid, dar n-am vrut. Eu sunt soldat de felul meu şi sunt obişnuit să respect legea. Dar dacă legea lor, a comuniştilor, e strâmbă, cum era să o îndeplinesc? M-am scăpat de câteva ori cu vorba şi m-au ameninţat că voi rămâne fără lucru, dar am scăpat şi de data asta. Totuşi, nu mai era vremea lui Stalin”, spune bătrânul, schiţând un zâmbet ironic.

„Am peste 60 de nepoţi, strănepoţi, stră-strănepoţi...”

Abia acum câţiva ani, Vasile Danu şi-a luat legitimaţia de veteran al Armatei Române şi a primit şi două decoraţii româneşti. „Am scris la Bucureşti, la Ministerul Apărării, şi m-au găsit în documentele lor. Era important pentru mine să-mi fie recunoscute meritele şi ca fost ostaş român. Mi-am făcut datoria faţă de Ţară şi distincţiile primite îmi sunt tare scumpe. Mă bucur că acum li se face dreptate şi celor care au luptat în Armata Română. Este istoria noastră, nu ne putem lepăda de ea”, mi-a spus bătrânul - pe care l-am întâlnit miercuri la Guvern, acolo unde fusese invitat de premierul Vlad Filat, alături de alţi veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial - mulţumit că a ajuns să trăiască şi asemenea timpuri.

„Timpul nu iartă pe nimeni. Iată, de câţiva ani, merg doar în cârjă, am şi alte probleme de sănătate. Pensia e de câteva sute de lei, mai iau vreo trei sute alocaţie de veteran, 50 pentru medalii, 49 compensaţia, în total ajung la vreo mie. Nu m-aş descurca, fără ajutorul copiilor”, îmi spune la despărţire veteranul... Chiar dacă i-a fost dat să treacă prin multe greutăţi şi drame, Vasile Danu se consideră un om fericit şi împlinit: „Am trăit cu nevasta în dragoste şi înţelegere 63 de ani, am făcut o familie frumoasă, cu patru feciori şi patru fiice. Soţia a decedat acum patru ani. Şi un fecior e mort, restul sunt sănătoşi, oameni gospodari şi cumsecade. Am şi peste 60 de nepoţi, strănepoţi, stră-strănepoţi. Asta e bucuria adevărată şi sensul vieţii. Iar politica... E ca valul: vine, trece: Azi e într-un fel, mâine în alt fel...”.