Viaţa literară „extraşcolară” era doar o expresie lărgită a aceloraşi principii. Canonul era unul eminamente ideologic, de aceea şi literatura universală tradusă îi cuprindea doar pe aşa-zişii „scriitori progresişti”. Apropo, imaginea tipică a cititorului sovietic din metroul moscovit (toţi citind aceleaşi cărţi) îmi sugerează mai degrabă imaginea cititorului fără casă. Domniţa cititoare a lui Arghezi, întinsă leneşă pe canapea, îmi este mult mai dragă.
Acea viaţă literară ordonată şi dirijată ne învăţa că există cărţi care trebuie citite în mod obligatoriu, cărţi care pot fi citite şi bineînţeles că există cărţi care nu trebuie citite, ca fiind dăunătoare. Această imagine (subliminală) a scriitorului ca ostaş al frontului ideologic l-a pus în capul mesei pe autor, într-o concomitentă cvasiindiferenţă faţă de scriitura lui. Tocmai din acest motiv, până şi astăzi, toate discuţiile despre literatură se concentrează asupra scriitorului: ce premii i se acordă, i se tipăresc sau nu cărţile, are o viaţă decentă ori una la limita existenţei etc. Nu se discută despre cărţi şi texte, ci despre scriitori. Se povestesc legende, bancuri şi bârfe despre scriitori. Viaţa literaturii de la noi e mult mai interesantă decât literatura care se scrie aici! E o vână de aur pentru cine va şti s-o exploreze.
Dacă cineva spune că preferă să citească doar o anume literatură, cel care întreabă se simte intimidat, apoi revoltat, apoi – obligat să-i sugereze să mai citească şi literatură de a noastră… Dar cartea trebuie s-o aleagă, s-o cumpere, s-o citească – fără a fi obligat! – cititorul însuşi. El trebuie să treacă, în mod obligatoriu, prin această derută în faţa enormelor poliţe de cărţi. Cititorul ideal e cititorul fascinat dar şi zăpăcit în faţa unei imensităţi din care trebuie să aleagă, nu cel care „ştie totul”.
Alegând, cititorul o ia încet: mai întâi, intră în librăriile de încredere, căută editurile care nu publică orice, caută scriitorii care i-au plăcut cândva. Mai apoi – cărţile pe care i le-a recomandat cineva, în care are încredere. Se va dumeri în scurt timp că trebuie să consulte experţii. Va accesa numele autorului şi titlul cărţii pe unul din motoarele de căutare în reţelele electronice. Va deschide revistele literare care publică cronici de carte. Cu timpul, va învăţa să se dumerească în cine poate să aibă încredere, care critic îi prezintă cartea imparţial şi competent şi care critic face din „cronica” sa un material promoţional, o acţiune de marketing, sută la sută.
Adică, până la urmă, va ajunge la editor şi librar, la scriitor şi la critic, dar va parcurge o cale normală, pornind de la necesităţile sale lecturale. Criticul şi profesorul vor fi cei solicitaţi de el (şi el va fi gata să plătească pentru consultaţie, pentru lecţie sau pentru revistă), nu cei care îi vor impune ceva. Sigur că revistele şi posturile de televiziune vor continua operaţiile de promovare, de marketing cultural. Dar, pe cititorul crescut în lumea liberă… de prejudecăţi şi canoane nu îl mai îmbeţi cu apă distilată!
Mircea V. Ciobanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
