Totuşi, încă în primele medalioane, datate cu 1967, 1968, 1969, răzbat aluzii la faptul că Vladimir Beşleagă spune mult mai multe în acest roman, că, dincolo de critica ororilor războiului şi analiza urmărilor acestuia asupra unui copil, mai sunt şi alte înţelesuri. Vasile Vasilache, spre exemplu, în recenzia sa din „Cultura” (1967) sugerează ideea existenţei mai multor „fascicole de idei puse în dezbatere”, ce converg în metafora căutării tatălui, care „a dispărut într-o noapte în urma aceloraşi suspiciuni, în urma aceluiaşi cult al vrăjmăşiei între oameni”. Întâmplător ori ba, Ion Ciocanu pare a-i reproşa autorului ambiguitatea, faptul că „pe alocuri, motivarea acţiunilor lui Isai fie că e slabă, fie că multă vreme scapă din vederea cititorului; în rezultat, copilul apare câteodată prea matur (maturizat precoce de autor!) („Cultura”, 1967”). În studiul său despre romanul moldovenesc, Vasile Coroban lasă să se întrevadă unele semnificaţii în relaţia bunic-copil, menţionând faptul că băiatul încă fraged „nu e ocrotit măcar simbolic de cineva”. Comunitatea de oameni care şi-a pierdut reperul identitar, edificat istoric, devine neajutorată în faţa unui război cu pretenţii de „apărare a Patriei”. Suntem de acord cu Gheorghe Chira care, în 1968, în acelaşi ziar „Cultura” susţine: „Zbor frânt este în linii mari cartea unui destin”. Din perspectiva zilei de azi, e clar: parabola nu vizează doar cazul particular al copilului, ci destinul neamului stabilit în acest spaţiu geografic.
O a doua etapă de interpretare a romanului se profilează odată cu studiile în care accentul se pune pe limbaj, pe schema replierii spre interioritate a naratorului, a plonjării lui în memorie, a parcurgerii unor scenarii gnoseologice şi a întoarcerii în arhetipalitate, ce au devansat mult discuţiile pe tema războiului. Romanul se deschide acum mai multor grile: studiul fenomenologic (N. Bileţchi), hermeneutica (Mihai Cimpoi), analiza poetică şi naratologică (Al. Burlacu), abordarea psihanalitică (Felicia Cenuşă), studiul folcloristic (Victor Cirimpei) etc.
Momentul de graţie a receptării acestui roman l-a constituit „descoperirea” lui Vladimir Beşleagă de către criticul orădean Ion Simuţ, care îi dedică, în „România literară”, o elogioasa cronică şi îl consacră drept „cel mai important prozator basarabean al secolului al XX-lea”, alcătuind, prin „o mare realizare estetică”, „vârful ierarhiei în proza basarabeană”.
În ultimul timp, Zbor frânt este văzut ca susţinând şi un discurs epidictic identitar. Dacă vom fi mai receptivi la aluziile fine, vom distinge neapărat că, pe lângă încercarea de a închega o identitate personală autentică, romanul urmăreşte reconstituirea identităţii etnice a comunităţii, ce a suportat consecinţele mai multor ani de mutilare ideologică. Transpunere artistică a protestului împotriva desfigurării identitare şi morale, poetică a privirii aruncate sistematic îndărăt către un trecut-reper – un „altădată” şi un „altundeva” fără de care nu e posibil drumul înainte, avertizare asupra faptului că pierderea memoriei duce la fisurarea identităţii şi periclitează grav proiectele ei de viitor, regăsire a echilibrului suspendat între cele două maluri ale râului – acestea şi alte „şopârle” ieşite azi la suprafaţă confirmă complexitatea romanului lui Vladimir Beşleagă, care, cu siguranţă, ne va mai oferi surprize de interpretare.
