Dacă Literatura ar avea parametri şi ierarhii turnate în beton, Critica ar fi Instanţa, „nedreptăţiţii” – cei care, din eroare, au căzut din casetă, respectiv, „fericiţii” – cei publicaţi, lăudaţi, prezenţi în biblioteci, incluşi în manuale (nirvana!). Dacă literatura (critica, inclusiv) e o însumare de texte (din care poate fi dedus autorul), adică un univers pe care şi-l construieşte Cititorul, scriitorul are un singur vis: textul să ajungă la Cititor, Dumnezeu-Tatăl.
Dacă literatura e competiţie, „critica” (o strategie de marketing) începe să conteze doar ca agenţie de publicitate. De aici impresia că, de exemplu, critica e generoasă cu Dabija şi zgârcită cu Postolache. În realitate, unul beneficiază de o campanie promoţională, altul – nu. Iar criticul, în derută… încearcă să prindă iluzia clipei celei repezi, riscând să-şi frângă gâtul în moriştile necruţătoare ale făcătorilor de vânt. Judecăţi de valoare? Subtilităţi? Greşeli marcate cu roşu pe câmp? Când piaţa cere tranşant: promovare!? Ce-i trebuie criticului? Să-i ajungă în mâini cartea, să convingă o revistă literară că tocmai ea merită… Şi apoi, să suporte ponoasele!
Răspuns: Scriitorul nedreptăţit este criticul.
Mircea V. Ciobanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
