Carte

CARTE ZILEI Basarab I: care vodă, împărat!

La apariţia ei, această carte a provocat puţine reacţii notabile printre medievişti. Mai degrabă stimat şi mai ales simpatizat, Neagu Djuvara nu avea cusurul lor, iar teoria lui, deja expusă în linii mari în Scurtă istorie a românilor povestită celor tineri (Humanitas, 1999), nu constituia o noutate, originea turcică (cumană) a numelui Basarab nefiind nicidecum un secret pentru ei. Solicitat de ziarul Cotidianul, Şerban Papacostea, autoritate incontestabilă în materie, se pronunţa, de altfel, în favoarea lui Neagu Djuvara, reamintind „rolul important jucat de cumani în istoria românilor“ (Cotidianul datat din 20 iunie, 2007), fără să intre însă în detalii. 

Polemici şi rechizitorii

Eveniment mediatic, pasiunea pentru istoria naţională fiind, în România, tot atît de nemărginită pe cît cercul medieviştilor este de restrîns, cartea a suscitat nenumărate polemici şi a generat un adevărat fenomen de societate, care a sfîrşit prin a-i agasa pe specialişti. La o lectură mai atentă, ea nu rezistă criticii şi, treptat, mai mulţi istorici au avut rezerve şi au atras atenţia în forumuri şi în reviste de specialitate asupra contradicţiilor pe care se baza teza susţinută de Neagu Djuvara.

Aceste reacţii au trecut neobservate de către marele public, cel puţin pînă cînd Neagu Djuvara a intervenit el însuşi, într-un nou bestseller, intitulat Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru-Vodă (Humanitas, 2011). Mai mulţi autori, din diverse motive, figurau printre criticii denunţaţi de N. Djuvara, printre care şi subsemnatul, pentru un detaliu fără mare importanţă (într-o dare de seamă intitulată „N. Djuvara bouscule l’historiographie roumaine“, mă întrebam în ce măsură faptul de a se prezenta ca „român get-beget“ constituia un argument în slujba afirmaţiilor sale). În ceea ce-l priveşte pe M. Cazacu, singurul care a demontat temeinic, punct cu punct, în Revista istorică (nr. 19, 2008), argumentele „teoriei cumane“, N. Djuvara se mulţumea să reitereze proprile sale argumente şi să-şi propulseze confratele în tabăra „neprietenilor“. Refractar la orice critică, N. Djuvara se va arăta şi mai decepţionat în noua lui postură de polemist decît în aceea de acuzator al istoriografiei naţionale.

Greu de zis dacă teoria cumană, ai căror „adepţi“ nu păreau a fi deloc afectaţi de rezervele formulate de ceilalţi istorici, era pe cale de a fi acreditată şi reţinută de manualele şcolare aşa cum dorea autorul ei. În schimb, graţie acestei cărţi publicate la Editura Cartier, putem afirma că lucrurile se vor limpezi şi cititorii vor putea să-şi facă o idee mai clară, adică în acord cu documentele şi cunoştinţele disponibile, atît asupra factorului cuman în istoria României, supradimensionat artificial de N. Djuvara, cît şi asupra unui moment istoric precis, care continuă să intrige publicul şi pe unii autori români. În recentul său eseu intitulat De ce România este altfel (2013), alt bestseller al Editurii Humanitas, Lucian Boia situa, spre exemplu, în acest moment începuturile „complexului de inferioritate al românilor“: „Totul începe cu o întîrziere impresionantă. Statele româneşti – Ţara Românească şi Moldova – se încheagă abia spre mijlocul secolului XIV, ultimele şi, de departe, de pe cuprinsul Europei. […] A fost, din pornire, un handicap. La 1300, ţaratul bulgar avea o istorie de cîteva secole şi se afirmase ca o «mare putere» regională cu ambiţii imperiale, de unde şi titulatura de ţar a conducătorilor săi). Şi Serbia avea o istorie. Ungaria, să nu mai vorbim… “.

Implacabil, irefutabil, acest rechizitoriu comporta un risc, acela de a pierde din vedere relativitatea noţiunilor de cumani şi de români în acest început de secol XIV. Ce ştim noi despre ei? Primii au dispărut, adică au fost asimilaţi definitiv în secolul al XVI-lea, în timp ce românii, consemnaţi ca valahi, termen desemnînd vorbitorii limbilor romanice, nu-şi vor impune autonimul decît pornind de la începutul secolului al XIX-lea. În ciuda titlului, rechizitoriul contra cumanităţii atribuite Basarabilor nu se transformă nici o clipă în pledoarie în favoarea românităţii lor. Surpriza vine dintr-o altă direcţie.

În contribuţia semnată de D.I. Mureşan, argumentele formulate în prima parte a cărţii de M. Cazacu sînt reluate, dezvoltate şi completate. Ele nu mai joacă însă un rol central, obiectivul acestui autor fiind mai ambiţios, şi anume o reevaluare radicală a statutului şi a rolului istoric al primilor Basarabi. Român, desigur, nu cuman, ortodox, nu catolic, fondatorul primei dinastii domnitoare este prezentat ca fiind şi altceva: nu vodă, ci ţar, bazileu, împărat!

Două documente, unul istoric, celălalt hagiografic, sînt invocate în sprijinul acestei teze. Primul domnitor al Tării Româneşti e evocat sub numele de Ivanco Basaraba în prefaţaCodului (Zakonik-ului) lui Stefan Dušan, regele Serbiei, ţar al sîrbilor şi al romeilor, adică al grecilor, începînd cu 1346. Bine cunoscut de către istoricii români, acest pasaj din documentul redactat în 1349 este reinterpretat de D.I. Mureşan pornindu-se de la faptul că Ioan Basarab este citat alături de alte şase personaje, conducători ai coaliţiei înfrînte de Serbia, în 1330, la bătălia de la Velbujd, personaje care pot fi considerate ca avînd rangul de „împăraţi/ţari“. În consecinţă, i se poate atribui şi lui Basarab I acest titlu (p.154). Această concluzie e coroborată cu o hagiografie ulterioară, în care fiul lui Ioan Basarab, Nicolae Alexandru, figurează alături de alţi trei „împăraţi ai pămîntului“, discipoli ai sfîntului Grigore Sinaitu, şi anume împăratul bizantin Andronic III, ţarul bulgar Ioan şi ţarul sîrb Stefan Dušan (pp. 155-156). Avînd în vedere că Nicolae Alexandru era asociat la sfîrşitul domniei lui Basarab I, acesta din urmă poate fi şi el considerat împărat: „Bazileul Alexandru succede pur şi simplu ţarului Ioan Basarab“ (p. 160).

Cine scrie istoria consemnată în manualele şcolare?

Pornind de la această interpretare a celor două ocurenţe, D.I. Mureşan procedează la o serie de deducţii privind relaţile lui Basarab cu hanatul tătar în anii care au urmat cuceririi Gurilor Dunării în 1335. Raţionamentul propus este următorul: „Afirmată în forţă la abia două decenii de la dispariţia generalisimului mongol, dominaţia lui Ioan Basarab asupra centrului politic al fostului hanat al lui Nogai făcea din el succesorul de drept al construcţiei politice, fie ea şi vremelnică, a ginerelui lui Mihail VIII Paleologul. Tocmai această izbîndă remarcabilă explică asimilarea poziţiei sale cu aceea a unui ţar de către ţarul Stefan Dušan, pentru că în sursele slave hanul Nogai era într-adevăr considerat şi el un ţar“ (pp. 177-178).

Chiar dacă modul indicativ e combinat cu condiţionalul-optativ, iar noul statut acordat lui Basarab e temperat de precizări de genul „cvasiimperial“ (p. 161), concluzia finală nu lasă multe dubii: „Statutul internaţional al primilor domni ai Tării Româneşti a fost mult mai elevat decît poate să redea simplul termen de vodă – voevod“ (pp. 161-162). Altfel spus, trecutul medieval al românilor nu e cu nimic mai prejos decît acela al vecinilor bulgari, sîrbi etc., ceea ce este poate în măsură să-i liniştească pe cei care suferă de complexul de inferioritate citat mai sus, nu să şi satisfacă un spirit cît de cît critic. Oricît de ingenioasă, erudită şi briliantă ar fi demonstraţia lui D.I. Mureşan, teoria „imperială“, pe care a încropit-o pornind de la critica „teoriei cumane“ a lui N. Djuvara, ne trimite la metehnele indicate de acesta din urmă în legătură cu „răstălmăcirea unor fapte, exagerarea altora“, în funcţie de „interesul naţional“, ceea ce duce la „discreditarea întregii istoriografii româneşti“ (Tocomerius…, ed. cit., p. 7).

Din acest punct de vedere, avertismentul lui N. Djuvara rămîne de actualitate, independent de modul inadmisibil în care ia peste picior şcoala românească de istorie, ale cărei merite, de-a lungul timpului, sînt sugestiv reamintite de M. Cazacu (Ioan Basarab, ed. cit., pp. 35-41).

Poate că problema ar trebui pusă altfel: cine scrie, în ultimă instanţă, istoria, cea consemnată în manualele şcolare, consacrată de nomenclatura administrativă, sărbătorită an de an? Nu atît istoricii, cît oamenii puterii, în funcţie de interese, viziuni, tendinţe dominante, care deseori îi depăşesc pe istorici. Aceştia din urmă stabilesc fapte, propun explicaţii, enunţă teorii; nu ei aleg, nu ei stabilesc versiunea finală a naraţiunii naţionale. În România, şi nu numai, dar poate mai mult decît în alte părţi, numărul celor care au avut şi au tendinţa să se plaseze cît mai aproape de putere, din orgoliu, interes sau din dorinţa de a participa la decizii faţă de care se consideră responsabili, este mult mai ridicat decît al celor care, din probitate profesională, au manifestat rezervele cuvenite faţă de viziunea deseori tendenţioasă a istoriei impuse de putere în numele interesului naţional.

Mai repede decît „teoria cumană“ sau consideraţiile peremptorii pe tema complexelor de inferioritate atribuite românilor, critica acestei istorii explică succesul lui N. Djuvara şi al lui L. Boia în rîndul noilor generaţii, tot mai alergice la glorificarea trecutului istoric şi exasperate de distanţa care separă acest trecut de un prezent perceput ca fiind mai degrabă mizerabil. Deplorabile însă sînt felul în care ei enunţă această critică, puţina importanţă acordată faptelor, tendinţa de a generaliza… La drept vorbind, nu ar trebui să facem prea mult caz de această nouă „teorie imperială“ deja schiţată de D.I. Mureşan în conferinţa intitulată L’Impero del Gran Basarab: ale origini del idea imperiale romena, susţinută pe 27 octombrie 2010, la Accademia di Romania, din Roma. Ea nu riscă să facă ravagii în România în acest început de mileniu. De la implozia naţional-comunismului încoace, autodenigrarea este tot mai bine cotată, cum arată şi succesul cărţilor sus-numite, apărute la Humanitas. Nu este totuşi exclus să asistăm în curînd la o reîntoarcere subită la tradiţia naţională de autovalorizare cu orice preţ, care a dăinuit mai bine de un secol, cu o mică întrerupere, traumatizantă, în perioada comunistă prorusă. Atunci, cine ştie, consideraţiile savante asupra virtuţilor aşa-zisului imperiu român şi dezbaterile pasionante de – spre ideea de imperiu la români se vor bucura de un succes comparabil cu acela pe care l-a cunoscut „pista cumană“ în ultimii ani. 

Matei CAZACU, Dan Ioan MUREŞAN
Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Românești
Editura Cartier, Chişinău, 2013, 244 p. 

Sursa: observatorcultural.ro

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *