Recent a apărut un excelent film al regizorului Andrei Ujica: Autobiografia lui Ceauşescu. Un film pe care trebuie să-l vedem cu toţii pentru că ne ajută să înţelegem mai bine acea epocă. O să încerc să schiţez câteva gânduri despre „epoca de aur”. Teza mea simplă despre epoca Ceauşescu este următoarea: în realitate, Ceauşescu nu a existat, fiindcă el este un produs prin excelenţă al industriei cultural-politice a României. Atenţie, a României de după retragerea trupelor sovietice. El a fost o proiecţie colectivă în care cei mai activi au fost intelectualii şi oamenii sistemului. Ceauşescu a devenit atât de puternic datorită faptului că în structurile de putere moderne, şi în mod special în comunism, nu te poţi sustrage puterii. „Retragerea” generală din sfera politicului înseamnă participare indirectă la întărirea lui. Renunţarea la critică, la îndoială, la cârcoteală echivalează cu mici omagii indirecte aduse puterii. Ceauşescu nu a existat ci l-am produs noi, atât cei care l-am aclamat şi adus omagii, cât şi cei care am tăcut şi ne-am supus docil. Ceauşescu este un soi de proiecţie colectivă, un fel de scriere colectivă pe care am conceput-o noi toţi. La producţia epocii Ceauşescu au contribuit până şi acei câţiva dizidenţi, căci l-au legitimat şi i-au dat un contur, o imagine mai clară, fie ea şi una negativă. Ei au arătat, fără voia lor, că „acest rău” există acum şi aici, în afara noastră.
Ceauşescu, din păcate, este cel mai important produs cultural-politic al României moderne, căci la facerea lui am contribuit cu toţii, de-a valma. În definitiv, Ceauşescu suntem noi toţi. El era reflectarea noastră şi noi, reflectarea lui, el era imaginea noastră şi noi eram imaginea lui. Ceauşescu nu a existat, a existat însă o hologramă cu chipul lui, proiecţie a propriului său popor, al oamenilor lui din aparat şi al intelectualilor din ţara lui. El a luat fiinţă prin voinţa noastră şi a dispărut tot prin voinţa noastră. Dacă Ceauşescu ar fi avut curajul să-şi privească supuşii, s-ar fi îngrozit căci şi-ar fi văzut propriul chip monstruos. Iar noi am fost prea fricoşi şi laşi pentru a-l privi şi a ne vedea chipul.
Nu e plăcut să aflăm acest lucru, e dureros să ţi-l asumi, însă din păcate, nu avem de ales. A fost nevoie de un singur gest, un singur urlet colectiv ca proiecţia să se oprească, iar „El” să dispară. E adevărat că din când în când ne mai bântuie fantoma lui, însă eu cred cu convingere că doar înţelegerea şi asumarea acestui lucru poate întrerupe mecanismul de producţie la nesfârşit a acestor chipuri hidoase. Tragedia zilei de azi e că „El” s-a transformat în mulţi „ei”, s-a multiplicat în fiinţe care-i poartă chipul. Dar asta e o altă problemă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
