Cine suntem

Jean Paiget afirma că, atunci „când un sistem de înaltă complexitate este supus unor procedee radicale, ca, de exemplu: tăieturi, zdruncinături, fricţiuni etc., părţile componente sunt susceptibile să găsească o nouă reorganizare, să se asambleze din nou, după reguli inedite şi neaşteptate; pe scurt, să ducă la formarea unui nou sistem; printr-un nou grad de ordine. Acest grad de ordine poate deveni tot atât de ridicat, chiar mai mult, decât sistemul iniţial”. Constatarea, făcută la nivelul microbiologiei, ducea la ipoteza că viaţa are capacitatea de auto-reglare.

Dar, ce te faci, când acest sistem de cea mai înaltă complexitate, care este omul, este supus torturilor, chinurilor insuportabile şi inimaginabile, atât fizice cât şi sufleteşti, şi când programul genetic de autoreglare este dat complet peste cap, când viaţa ca viaţă este distrusă, fără să fie ucisă, şi când nimic nu se mai poate reface? Ce se-ntâmplă, genetic-biologic, atunci când natura ca natură este răpusă şi, totuşi, omul rezistă, pe baza unei necunoscute, prinde puteri nebănuite, transfigurează suferinţa, celula, puşcăria? Care este mecanismul ce-l face pe om să devină sfânt? Care este programul genetic ce poate să sară peste datul biologic şi să iasă din orizontala existenţei pe verticala fiinţialităţii?

„Ce poate să facă peştişorul cel mic, urmărit tot timpul de peştele cel mare? Să-nveţe să zboare!” (Vivekananda).

Zborul acesta s-a numit rugă. Îngerul care ducea ruga la Dumnezeu nu putea fi văzut de paznicii închisorii, şi numai astfel Aseară Iisus a venit în celulă nu a mai fost doar un vers de Radu Gyr, ci o realitate, a cărei forţă s-a concretizat în curajul şi în seninătatea de martiri creştini, în plin secol al XX-lea, undeva, într-o ţară din estul Europei.

Numai tu, singură, tu, dragoste sfântă,
Sub talpă îmi eşti ca o treaptă de stei.
Nu luneci, nu tremuri, ci sângeri neînfrântă,
Mai tare ca munţii, mai înaltă ca ei.
În felul acesta, s-a născut sfântul din Omul Răsăritean înlănţuit.
Involuţia biologică, la rândul ei, este chiar o realitate biologică, dar ea nu explică CĂDEREA…

„Între timp, embriologia a furnizat argumente zdrobitoare contra ideii evoluţioniste, cum ar fi unele specii de peşti, care, în dezvoltarea ontogenetică, parcurg filogenia în sens invers evoluţiei, având mai întâi caractere de amfibieni, pe care apoi le pierd, pentru a retrograda în peşti” (ieromonahul Grigorie, prof. dr. ing. Gheorghe Sandu). Pesemne că şi plutonierul de la Gherla sau Aiud a fost la început om şi a retrogradat în fiară. Aceasta este o posibilă involuţie, dar nu este o cădere. Căderea este dincolo de datul naturii, este diabolică, este o altă natură.

– Părinte Atanasie, cât de vinovat e dracul?
– Nu tot răul vine de la diavol, mai vine şi de la om. Să nu-l nedreptăţim pe diavol că păcătuim în faţa lui.

Ca un român, de dragul „evoluţiei politice”, să renunţe la identitatea lui de om şi de creştin, să-şi tortureze fratele în chinuri inimaginabile, aceasta nu se mai explică prin mecanismele naturii. Natura însăşi a fost trimisă să se odihnească.

Una dintre remarcile etologiei este că agresivitatea nu apare între specii, ea este intra-specifică, se desfăşoară în cadrul aceleiaşi specii. Konrad Lorenz a făcut într-o zi o experienţă. A pus, într-un acvariu cu peşti fitofagi, peşti răpitori. Aceştia din urmă se hrăneau cu cei fitofagi atât cât să-şi asigure existenţa. Ceea ce în termeni biologici ar însemna lanţul trofic. Dar, într-o zi, a scos specia de peşti răpitori şi a înlocuit-o cu alta, tot fitofagă, dar mult mai lacomă. Aceştia, în două zile, au mâncat toată hrana speciei băştinaşe, care, în curând, a murit.
Situaţia aceasta pare similară cu plecarea sovieticilor din ţara noastră, ţara fiind acvariul, şi decimarea populaţiei băştinaşe de către o specie autohtonă, dar – culmea! -, mult mai lacomă, comuniştii.

Cam astea ar fi mecanismele biologice, dar ele nu explică cinismul, ura în sine şi căderea în neant.

Pe parcursul istoriei, românul a fost multă vreme învecinat cu „omul aşa cum nu trebuie să fie”. Dar, paradoxal, vecinătatea aceasta nu i-a distrus omenia nativă, ci i-a întărit-o. La un moment dat însă, dintr-o dată, s-a văzut faţă în faţă, în propria ţară, cu propriu-i frate, român, într-o postură diabolică. Pentru omul care trăieşte perpetuu în prejudecarea progresului continuu, există erori, greşeli corectabile, dar nu căderi, prăbuşiri. În vreme ce, pentru Omul Răsăritean, comunismul nu este o greşeală, o eroare ideologică, ci o cădere demonică.

Lipsa de înţelegere a tragediei răsăritene din partea lumii libere denotă o fixitate mentală ce se pregăteşte de pe acum să recidiveze. Există, în medicina chineză tradiţională, o diagnosticare ciudată pentru reflexele medicinii clasice europene: o altă perspectivă asupra funcţiilor organelor interne. Astfel, intestinul gros este responsabil cu transportul şi eliminarea deşeurilor preluate de la intestinul subţire, dar mai este responsabil şi cu eliminarea deşeurilor mentale care blochează flexibilitatea mentală. Deci o disfuncţie a intestinului gros poate să ducă la o constipaţie, în sensul clasic al cuvântului, dar, în aceeaşi măsură, poate să ducă la o constipaţie mentală.

Într-o asemenea stare mentală se află lumea civilizată de azi, incapabilă să înţeleagă tragedia fără precedent a Omului Răsăritean. Un popor umilit de istorie, dar înălţat de Dumnezeu.

„Socotitorilor, socotiţi, calculaţi, că a voastră e lumea!” (Jean Jacques Rousseau). Obsesia măsurătorii, în ştiinţele exacte, începe odată cu critica radicală a lumii sensibile, când „decizia lui Galilei de a instaura o cunoaştere geometrică a universului material nu întemeiază numai ştiinţa modernă, ci duce la substituirea corpului sensibil cu un corp până atunci necunoscut, corpul ştiinţific.

Această extracţie a sensibilului din om are drept consecinţă faptul că legile vieţii devin cele ale unei realităţi străine, o realitate oarbă, care nu simte, nu gândeşte, care n-are nici o legătură cu cea a vieţii noastre. Şi astfel, sărutarea pe care şi-o schimbă între ei iubiţii nu mai este decât un bombardament de particule microfizice” (Michel Henry).

Marea deturnare de la umanismul teocentric la cel antropocentric, pe care o surprinde citatul de mai sus, a adus cu sine nesocotirea valorilor transcendentale.

Decizia intelectuală a lui Galilei de a face acest mare reductio asupra naturii avea, desigur, la vremea respectivă, ca şi acum, valoare metodologică de studiu. Orice ştiinţă îşi reduce premeditat câmpul de observaţie, tocmai pentru a-l avea sub control. Acest câmp mic devine unul al competenţei ştiinţifice; dar cum rămâne cu celălalt, considerat de aici înainte un câmp al incompetenţei ştiinţifice şi un ocean al necunoaşterii în general?

Geometria exista şi înainte de Galilei, intuiţia lui majoră a fost să o extindă; dar păcatul său fundamental a fost să o transforme într-o superstiţie a cunoaşterii totale. Această superstiţie s-a întins pe durata mai multor secole, transformându-se din metodologie a cunoaşterii ştiinţifice în dictatură gnoseologică.

Mult s-a chinuit ştiinţa să iasă din propria-i izbândă, devenită, între timp, corectitudine ştiinţifică; mult i-a trebuit să iasă din această zodie a măsurabilului.

„Există anumite procese fizice şi mărimi fizice determinate, pe care natura reuşeşte să le ascundă observaţiei şi să le facă inaccesibile unor teste experimentale”, sublinia Niels Bohr. Dar tocmai aceste elemente metafizice ale teoriei sale l-au incitat pe Heisenberg la o nouă obsesie a măsurătorii.

Există în spiritul uman această pulsaţie de diastolă şi sistolă a raţiunii care se crede când atotcuprinzătoare, când îşi trăieşte febril criza limitelor ei. Construindu-şi, cu bună ştiinţă, o metodă epistemologică din care îndepărta deliberat nemăsurabilul metafizic al lui Bohr, Heisenberg porneşte la lucru în zona strictă a măsurabilului. Dar rezultatele la care ajunge sunt, paradoxal, incertitudini ştiinţifice; în fond, el descoperă o altă metafizică, cea a incertitudinii.

Nostalgic după obsesia cauzalităţii, despre care spunea Einstein că o are fiecare om de ştiinţă, Karl Popper opune acesteia, în final, o altă metafizică: metafizica cauzalităţii; iar dacă adăugăm acestora şi reflecţia lui Bergson asupra a ceea ce el a numit o metafizică a cunoaşterii, putem spune că era măsurătorii, obsesia ei, şi-a găsit sfârşitul aporetic, ca o ultimă încăpăţânare – nu în credinţă, ci în surogatul ei, metafizica.

Înrădăcinării acesteia orgolioase a spiritului faustic, Omul Răsăritean îi răspunde: „Metafizica este tratarea mântuirii” (Nae Ionescu).
Şi totuşi, profeţia genială a lui Jean Jacques Rousseau, din Contractul social: „Socotitorilor, socotiţi, calculaţi, că a voastră e lumea!”, se-mplineşte sub ochii noştri. Trăim într-o lume nu din ce în ce mai măsurabilă, ci din ce în ce mai supusă penibil măsurabilului. Măsurăm orice, nu ne e jenă de nimic!

Secolul XX a debutat cu experienţa unui doctor american (dr. Ducan MacDougall, în 1907), care nu s-a sfiit să măsoare… sufletul. Experienţa este macabră, dar este consecinţa imediată a spiritului ştiinţific castrat de credinţă. Un muribund a fost cântărit cu câteva minute înainte să moară şi, după deces, la alte câteva minute, a fost cântărit din nou. S-a constatat la cântar o diferenţă de 56 gr. (materie gazoasă). Concluzia a fost rapidă şi precisă: sufletul unui om cântăreşte 56 de gr. de materie gazoasă!

Oare cât o fi cântărit sufletul neamului românesc înainte şi după comunism?

Pesemne că în acestea este sensul la care s-a gândit Auguste Comte, când i-a numit pe toţi aceştia „veterinari umani”!
Şi, poate, în acest sens, dacă n-avem bunul-simţ şi onestitatea să lăsăm identitatea în mâna lui Dumnezeu, măcar să o lăsăm, din minim instinct, fizicii cuantice, că aceasta, cel puţin, este probabilistică, se ocupă de fenomene care nu sunt tangibile şi care sunt, în ultimă instanţă, neobservabile.

Dan Puric

(Preluat din cartea „Cine suntem”)

(Continuare în numărul următor)