Era vorba despre faptul cum şi la comanda cui scriitorii moldoveni din perioada sovietică scriau despre partid, Lenin, comsomol, fiind obligaţi să creeze modele de comunişti şi comsomolişti. Astăzi continuăm discuţia. Invitatul nostru este criticul literar Eugen Lungu (foto, stânga), redactor-şef al Editurii „Arc”.
”Am lucrat la Editura „Literatura Artistică” în perioada unei destinderi – relative! – a „situaţiei ideologice” – gogoriţa cu care eram speriaţi mereu, noi, redactorii. Spun „relativă”, deoarece tocmai se consumase „cazul” Mihail Ion Ciubotaru. Recomandam călduros studenţilor mei de la Bălţi cartea sa Temerea de obişnuinţă, proaspăt apărută, fără să ştiu încă amănuntul că la Chişinău tocmai avea loc condamnarea ei. Când am fost angajat la „Literatura Artistică”, editura era încă în plină rumoare după retragerea volumului din librării. Au urmat apoi, nu mai ţin minte ordinea cronologică exactă, „cazul” Liviu Damian (volumul Coroana de umbră, căruia cei de la Comitetul Central îi căutau diverse chichiţe, deranjându-i chiar şi lipsa virgulelor, care putea fi interpretată ca un semn de modernism), „cazul” Vatamanu – placheta Satul pe două margini de război – salvată eroic de colegii de la Uniunea Scriitorilor (a apărut cu titlul Măslinul oglindit), „cazul” Cutasevici ş.a.m.d.
După fiecare dintre aceste „cazuri”, manuscrisele trimise deja la tipografie, cu „bunul de tipar” pe foaia de titlu, erau „puricate” din nou. Ţin minte cum s-a întors din halele tipografice cartea lui Anatol Codru Piatra de citire, încă în şpalturi, cu o bună parte dintre poezii radiate. În susul paginii, acolo unde era cules titlul, o mână himerică (nu redactorul de carte şi, evident, nici tipograful!) scrisese: „Снять!”. Acesta era verdictul pentru cel puţin zece sau cincisprezece poezii. Am luat atunci acele şpalturi, bănuind că, ulterior, vor fi piese de muzeu.
Nu pot spune, ca fost redactor al unei edituri de stat, că şefii mei mi-au ordonat să le cer autorilor poezii despre Lenin, partid, patrie sovietică etc. Nimeni nu ne cerea aşa ceva. De cele mai multe ori era iniţiativa altcuiva. Cine i-a obligat pe poeţii noştri în 1964, când se împlineau nu-ştiu-câţi-ani de la formarea RSSM, să scrie poemul colectiv, nesemnat pe copertă, Inima cântă? Două versuri din cartea de un roşu aprins au ajuns azi folclor literar: „Ca răsărita după soare/ Mă-ntorc cu faţa spre partid”. Deşi nimeni nu-şi semnase versurile, gurile rele ştiau cui aparţine distihul. Un alt exemplu. Un bun poet al nostru era desfiinţat de secretarul pentru ideologie Petru Lucinschi pentru o carte care şi azi îi face cinste autorului ei. Bietul poet a fost declinat apoi la toate plenarele. Peste câţiva ani scria o carte destul de proastă pentru a lua un premiu barosan, urmând ca acelaşi volum să fie tipărit în condiţii de lux, pe hârtie velină. Astfel se şi năştea păguboasa dialectică a vremii, cu repercusiuni psihologice, numită cauză şi efect.
Ştiu totuşi un singur caz, când o doamnă redactor i-a cerut unei poete destul de cotate, dar care se confrunta cu reale dificultăţi de publicare, să introducă în noua ei carte de poezii un poem despre Lenin. Poeta s-a conformat, plasând în fruntea cărţii „locomotiva” – aşa erau numite piesele care urmau să tragă spre tipar întregul volum. Era deja în plină perestroikă, aşa că a fost ultima plachetă în care mai apărea o poezie despre „conducătorul iubit”.
Privind retrospectiv lucrurile, pot spune că doar câţiva scriitori importanţi din perioada aceea nu s-au pretat la acest joc nomenclaturist. Pentru doi dintre ei pot pune mâna în foc – Ion Druţă şi Vasile Vasilache”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
