Curajul de a-ţi povesti viaţa

Culmea e, nu o să mă credeţi, dar am încercat să verific această aserţiune printr-o comparaţie între romanele unor scriitori contemporani şi caracterul acestora. Cei care sunt infatuaţi, egoişti şi înţepaţi în viaţa de zi cu zi, au şi nişte romane maniheiste, în care majoritatea personajelor nu-i ajung nici măcar la călcâie personajului-narator. În aceste romane există doar un singur personaj pozitiv, toate celelalte sunt negative. Iar personajul pozitiv este, nici mai mult, dar nici mai puţin, un alter ego al scriitorului. Nu aş vrea să dau nume pentru a nu-mi aprinde paie în cap, dar sunt convins că lumea ştie la cine mă refer. Oricum ar fi, concluzia la care am ajuns eu e că literatura, în cele din urmă, reflectă, ca o sugativă, cum ar zice Steliana Grama, personalitatea autorului. Universul ficţional este cu mult mai relativ şi mai divers în romanele acelor scriitori care sunt şi ca oameni mai toleranţi şi mai generoşi. Nu-mi pot explica până la capăt acest fenomen, dar el există. De aia, eu cred că firea romancierului este decisivă pentru tipul de literatură pe care-l practică. Prefer romanele cu multă autoironie şi în care autorul nu încearcă să-şi ridice un monument şi să ne arate muşchii pe care-i are. După părerea mea, prototipurile multor personaje principale din romanele contemporane sunt înşişi autorii lor şi, aşa cum am mai spus deja, dacă aceştia sunt trufaşi şi megalomani ca oameni, aşa sunt şi eroii inventaţi de ei. Nu vreau să generalizez, pentru că, fireşte, sunt şi excepţii. Cu toate acestea, impresia mea e că e foarte important şi felul cum trăieşte un scriitor sau altul pentru literatura pe care acesta o va scrie.

În acelaşi timp, acum vreo doi ani, fiecare şedinţă a Atelierului de proză Vlad Ioviţă începea cu lectura jurnalelor pe care le ţineau scriitorii ce veneau la cenaclu. Oricât de ciudat ar părea, dar unul dintre cele mai interesante diariumuri le ţinea o poetă foarte tradiţionalistă, autoare a unor versuri gâtuite de locuri comune, care folosea rime plate şi nişte metafore uzate. În poeziile ei, dragostea încă mai era comparată cu luna care se ridică pe cer. Dar, şi acesta era paradoxul, pe cât de previzibile şi de spălăcite îi erau poeziile, pe atât de neobişnuit îi era jurnalul. Diferenţa dintre poezia pe care o scria şi jurnalul ei era ca între un drum desfundat spre vreun sat din raionul Ungheni şi o şosea netedă ca o oglindă ce leagă satele austriece. Eram pur şi simplu uluit, fiindcă viaţa pe care o trăia această autoare era foarte şi foarte palpitantă. Paginile diariumului ei conţineau întâmplări neobişnuite şi fapte de viaţă inedite şi şocante. Era unul dintre cele mai interesante jurnale pe care le-am auzit la Ioviţă. Ceea ce nu-mi puteam explica e cum de un om care trăia atât de intens şi de spectaculos putea să scrie nişte texte atât de inexpresive. Explicaţia e, însă, foarte simplă. Frica. Autoarei îi era teamă să vorbească în textele sale despre sine. Adică literatura sa era o fugă de sine. De aceea şi era lipsită de valoare. Or, nu e destul să ai o viaţă grozavă, mai trebuie şi să ţi-o asumi prin scris. Iar asta presupune să ai un mare curaj. Dar nu toţi îl au.