Cutreierând prin bloguri: Jurnalismul on-line şi titlurile

Jurnalismul on-line şi titlurile

de Sandu Tarlev 

De când Internetul a ajuns să fie mai accesibil, reţelele sociale transformându-se în familii mari asemenea celor de ţigani, iar portalurile de ştiri s-au înmulţit, nu mai privesc televizorul. Se întâmplă foarte rar. Când în buzunar e gol şi nu-mi achit factura de internet. Atunci pierd puţin timp în faţa cutiei manipulatoare, dar foarte repede revin la monitor şi mouse… Astăzi talentul de a compune titluri-bombă e atuul cel mai principal al ştiriştilor, nu şi conţinutul. S-a întâlnit Filat cu Voronin, pac! rapid un titlu şi două propoziţii. Apoi se citesc toate ştirile şi se mai adaugă câte ceva unde ai scăpat. Gata! Analiză? Zero. Sunt multe şi toate la fel, în acelaşi timp, scurt şi vag. Fiecare are minusuri şi plusuri. Cineva în politică e mai tare, cineva mai are puţină cultură, altul are sport. Cititorii umblă mereu în căutare pe mai multe fronturi. Nu există un lider. Nu există concurenţi. Toţi se laudă.

Câteodată las on-line-ul moldovenesc şi trec la un articol de cultură pe un site rusesc, care transmite atmosferă, emoţii, descriere şi prezenţă la faţa locului, în schimb la trei propoziţii şi o fotografie găsită în repeziciune pe Google. Omul devine sătul cu timpul şi pe viitor nu va mai tolera texte de doi bani, va dori conţinut bun şi unicat, confirmat din cel puţin trei surse. Într-un sfârşit – va trebui de dat din buci, nu numai din mâini şi degete!

Despre cunoştinţele experţilor

de Blogul unui om bun 

Cu cât mai puţin cunoaştem, cu atât ne pare că ştim mai multe… Într-un autobuz, pe un pasager începu să-l doară tare măseaua. Oraşul era departe, aşa că nu era nicio farmacie aproape. Ceilalţi pasageri ai autobuzului începură să-i dea sfaturi pentru a scoate durerea. Fiecare avea remediul său. Astfel, în autobuz începu o polemică şi o dezbatere despre cel mai bun remediu… Un singur pasager îi privea şi tăcea. El era dentist şi era singurul care ştia că durerile de dinţi apar din multe cauze şi nu există niciun remediu universal pentru a scăpa de ele…

Moldovenească sau română?

de Lilia Cazacu 

Acum câteva zile am terminat de scris un articol pentru o revistă internaţională. Tema aleasă de mine a fost dualitatea discursului identitar în RM şi lupta între Est şi Vest (titlul sună cumva altfel), iar textul l-am scris în limba franceză. Primesc ieri-dimineaţă un e-mail de la organizatorii colocviului şi editorii revistei. „Nu dorim să vă jignim, dar pe alocuri în lucrarea dvs. găsim nenumărate ambiguităţi. Mai ales că numiţi aceeaşi limbă când română, când moldovenească… Sunteţi sigură că totul e în regulă cu informaţiile din lucrare?”. A trebuit să le scriu din nou un mesaj şi să le mai explic cum stă treaba cu limba română, numită în mod eronat şi moldovenească, deşi am făcut acest lucru şi în lucrarea cu pricina.

Întâmplarea mi-a confirmat încă o dată că situaţia RM e foarte puţin cunoscută dincolo de graniţele ei şi ale României. De altfel, nici n-ar trebui să avem mari pretenţii – RM a apărut de abia de 20 de ani pe harta Europei şi mai degrabă europenii ştiu despre conflictul din Transnistria, decât de ţara numită Republica Moldova. Sunt totuşi curioasă cum vor reacţiona cititorii revistei de care vorbeam mai sus atunci când vor citi un articol despre o ţară postcomunistă care se luptă cu fantomele comunismului şi care vrea să conjuge aproape cu viclenie o oarecare dragoste faţă de Rusia şi perioada sovietică şi dorinţa de a merge spre Europa şi de a adopta cu paşi mari anumite norme democratice […] Cred că fiecare dintre noi suntem într-un fel sau altul ambasadorii ţării noastre. Totuşi, cum să fii ambasador în propria ţară? Mi se pare absurd să „reprezint” Basarabia la Suceava, când nu mă pot lăuda cu o altă limbă, cu alte cântece, cu alt folclor, cu alţi scriitori. […]

Mulţi îmi reproşează că mă implic prea mult când nu mai are rost. Are rost, din moment ce eu am putut să mă redresez, să-mi cunosc istoria, să vorbesc cu mândrie şi în acelaşi timp corect limba maternă, chiar dacă mai cunosc şi rusa, şi franceza; are rost pentru generaţiile care vin să cunoască adevărul şi să-l deosebească de minciună şi să nu caute o viaţă mai bună în altă ţară. Câteodată mă simt vinovată că am ales să rămân în România şi că poate aş fi reuşit mai multe dacă m-aş fi întors şi aş fi schimbat mai multe lucruri acolo, în Basarabia. Cu toate acestea, eu cred în tinerii de dincolo de Prut, mai ales că astăzi nimeni nu mai stă cu pistolul la tâmplă şi ne impune cum să trăim sau ce limbă să vorbim.