Cutreierând prin bloguri: Până când uiţi să trăieşti

Până când uiţi să trăieşti

de Marinela Gheorghe 

Iniţial, două vieţi distincte, fără nici o legătură una cu cealaltă: Seth şi Abel. Seth, un adolescent de 15 ani, maturizat înainte de vreme, ros de teama că mama lui, Jamie, bolnavă de „uitare”, se va rătăci complet, fără posibilitate de întoarcere. „Uitarea” are un nume: Alzheimer, iar stadiul ei final apare atunci când efectiv uiţi tot, inclusiv să trăieşti… Abel, un bătrân condamnat pe viaţă să aibă un handicap inestetic, măcinat totodată de un secret ruşinos. Ce ar putea avea cele două personaje în comun, plus un ţinut magic, numit Isidora? Cam asta m-am întrebat eu trei sferturi din carte, şi mă gândeam că la un moment dat, toate aceste elemente ar fi trebuit să se intersecteze cumva. Şi aşa a fost.

Atunci când am citit despre Povestea uitării m-a atras faptul că romanul a fost construit în jurul maladiei Alzheimer. Mai citisem o carte care trata, cât se poate de literar, subiectul aceleiaşi boli, şi anume Madonele din Leningrad, de Debra Dean, în care personajul principal încerca să îşi conserve memoria prin intermediul tablourilor cu madone din muzeul Ermitaj. De această dată, bolnava nu ştie să se ajute singură, în schimb fiul ei se străduieşte să meargă pe urmele bolii, pentru a o înţelege şi pentru a-i găsi un leac, dacă nu pentru mama lui, măcar pentru generaţiile următoare. 

Pseudo Columbi

de Tudor Chirilă 

În fiecare dintre noi există atât de mult tărâm neexplorat, încât ar trebui să fim fericiţi. Din păcate, ne mulţumim cu pământul din jurul nostru. Rar căutăm, rar ieşim din curte.

Bunul-simţ

de Nicolae Apostu 

bunul-simţ asta şi? asta şine o compus? asta de unde s-o luat? asta de către cine născocit?
eticheta – iaca asta eu înţeleg, îi un set de norme, învăţate, impuse, într-o circumstanţă sau alta.
cod de etică – asta tot îs nişte norme, standarde şi obligaţii, fiecare cerc social cu ale sale.
educaţie – ceva ce ai sau nu în primul rând de la părinţi şi apoi şcoală.
da bunul-simţ asta cum? asta când calci pe cineva pe picior şi simţi că l-ai călcat? sau când dimineaţa trebuie, prin ploaie, să mergi din A în B deşi nici obligaţie nu ai, nici dorinţă, pur şi simplu un fel de trebu’.
deci bunul-simţ? нет не слышал. aşa îi mai uşor să răspunzi la orice fel de întrebări

Aceşti oameni care ne irită

de Gheorghe Erizanu 

Îşi ştiu foarte bine mărimea pantofului. Îşi cunosc foarte bine fotoliul din legislativ. Îşi cunosc foarte bine drepturile. Vorbesc sacadat. Cu aer dâmboviţean. Şi cu o voce împrumutată din „Războiul stelelor” de Kubrick. Timbrul vocii în anumite locuri vocale au şi ceva din Dolly. Dacă ar fi vorbit româna. Au ceva vâscos-melancolic. Parcă au citit Laurenţiu Fulga. Deşi mă îndoiesc.

Primul nu vorbeşte cu patru. Doi nu vorbeşte cu trei. Primul nu vorbeşte cu doi. Trei nu vorbeşte cu patru. Primul nu vorbeşte cu trei. Marele Maestru nu vorbeşte cu cel în kilt. Cel în kilt nu vorbeşte cu cel în pantaloni. Cel cu boxeri nu vorbeşte cu cel cu tango.
Şi de unde e atâta zarvă? Parcă ar trebui să fie linişte.