Dezvoltarea agrară durabilă: o prioritate sau o necesitate?

Nivelul de trai al majorităţii populaţiei din Moldova este condiţionat de funcţionarea pe parcursul mai multor decenii a unui sistem economic eronat de producere a bunurilor materiale, bazat în majoritatea cazurilor pe folosirea nechibzuită a resurselor materiale şi umane, mai cu seamă în agricultură. În asemenea condiţii, suntem datori să propunem soluţii urgente de soluţionare a tuturor problemelor cu impact local, regional şi chiar global, să oferim şanse fiecărui locuitor de aici să-şi valorifice energia pozitivă, acumulată în decursul deceniilor, pentru a-şi făuri propria bunăstare, pentru a beneficia cu drepturi depline de valorile europene. Nu este scopul nostru de a critica ceea ce s-a făcut în agricultură până acum şi mai ales în ultimii 19 ani, ci de a nominaliza un şir de bariere, de a propune soluţii care ne-ar permite să depăşim aceste bariere. Dezvoltarea durabilă, noţiune cu care de abia acum ne obişnuim, presupune o dezvoltare bazată pe cunoştinţe, experienţă, pe activităţi armonizate cu mediul şi bine argumentate din punct de vedere social economic, bazată pe o strategie şi tactică de implicare a fiecărui individ la soluţionarea tuturor problemelor şi evaluarea permanentă a impactului lor de scurtă şi lungă durată.

Specific pentru Moldova e faptul că majoritatea populaţiei locuieşte la sat şi nu cunoaşte altă activitate decât agricultura. Evident, odată cu trecerea la relaţiile economiei de piaţă şi proprietatea privată asupra fondului funciar, datorită concurenţei, mai devreme sau mai târziu, din peste 1 mln. de ţărani, proprietari de pământ, o bună parte din cei care nu pot sau nu doresc să practice agricultura competitivă vor fi nevoiţi să părăsească acest sector al economiei naţionale, continuând să rămână cu traiul la sat. Aceste procese vor afecta inevitabil nivelul de viaţă al majorităţii populaţiei. De acţiunile concrete ale Guvernului depinde dacă impactul va fi pozitiv sau negativ. În aceste condiţii, anume Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare îi revine misiunea de a iniţia o politică de dezvoltare durabilă a localităţilor rurale şi de creştere a competitivităţii producătorilor autohtoni, politică ce presupune un efect continuu, de lungă durată. Vorba e că o mare parte din populaţie, deşi lucrează în oraşe, locuieşte la sat, din care cauză dezvoltarea rurală în Moldova nu trebuie să fie în detrimentul localităţilor urbane. Astfel, ridicarea nivelului de trai al sătenilor la nivelul orăşenilor a devenit un imperativ al zilelor noastre. În acest scop, este strict necesară redefinirea misiunii strategice a politicii agrare, elaborarea unei politici funciare adecvate dezvoltării durabile, urmate de o tactică bine chibzuită de implementare, care să prevadă folosirea eficientă a potenţialului managerial şi resurselor financiare disponibile. Se impun propuneri eficiente privind formele şi metodele practice de conectare a resurselor muncii, a pământului şi tehnicii, ţinându-se cont de noile relaţii şi interacţiuni economice. La fel, sunt binevenite amendamente la Legea privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei. Se cere redefinirea noţiunilor de gospodărie ţărănească, gospodărie de fermier, persoană fizică, persoană juridică etc. Astfel, urmează să ne ferim mai cu îndrăzneală de stereotipurile trecutului sau de diferite fantezii revoluţionare neîntemeiate ale celor care habar n-au de agricultura de la noi şi se împotmolesc în propriile scheme.

R. Moldova are posibilitatea de a recurge la experienţa ţărilor dezvoltate, elaborând şi implementând mai energic propriile realizări. Odată ce tindem spre integrare în Uniunea Europeană, e necesar să luăm în considerare prevederile politicii agrare comune, care, de la bun început (1957), a pus accentul pe dezvoltarea spaţiului rural din ţările membre, armonizarea relaţiilor dintre activităţile economice ale societăţii şi mediului de trai al majorităţii populaţiei. Rezultatele obţinute de Comunitatea Europeană sunt cunoscute. Este clar că R. Moldova, ca stat agrar, trebuie să-şi armonizeze legislaţia în corespundere cu cerinţele politicii agrare comune. Dar nu e cazul ca R. Moldova să inventeze ceva în această direcţie înainte de a studia experienţa ţărilor membre ale UE. Sunt necesare scheme şi programe concrete de realizare a fiecărui obiectiv. În acest context, consider oportună iniţierea unor discuţii privind politica funciară şi tactica de dezvoltare de lungă durată a agricultorilor moldoveni, ca principalii, dar nu şi singurii factori care vor asigura dezvoltarea durabilă a localităţilor noastre rurale. Ştiinţa economică, precum şi practica evoluţiei situaţiei economice a diferitelor ţări argumentează cu fermitate raţionalitatea şi eficienţa tezei privind rolul decisiv pe care îl au firmele şi întreprinderile în activitatea economică din orice ţară. De aici rezultă necesitatea de a axa dezvoltarea economică durabilă a statului pe crearea unor firme puternice, ceea ce implică asigurarea unui cadru juridic, economic, tehnologic, managerial, social, ştiinţific, precum şi a unei culturi de o anumită factură.

Spre regretul nostru, Programul naţional „Pământ”, care a realizat un volum de muncă extraordinar de mare şi tot atât de important pentru urgentarea reformei agrare, n-a ţinut cont de competitivitatea mulţimii de întreprinderi apărute în rezultatul implementării lui. Selectarea unor lideri gata să rişte cu averea altora, fără a-şi asuma suficientă răspundere, ne joacă festa a doua oară, cu consecinţele corespunzătoare. În această ordine de idei, succesul sau, mai bine zis, dezvoltarea agricolă durabilă depinde de capacitatea statului de a determina crearea şi funcţionarea unui număr cât mai mare de gospodării de tip fermă agricolă, care să furnizeze producţie, să presteze servicii de bună calitate la preţuri reduse şi în cantităţi raportate la cerinţele pieţei interne şi a celei externe.

Strategia implementării politicii agrare cere Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare o coordonare complexă a acţiunilor tuturor departamentelor şi subdiviziunilor în vederea asigurării securităţii alimentare şi dezvoltării durabile. Dar, pentru promovarea unei politici agrare reale, ministerul are nevoie, înainte de toate, de o echipă de profesionişti bine pregătiţi şi iniţiaţi în materie, cu experienţă serioasă de lucru în agricultura reală, care să cunoască tradiţiile şi deprinderile agricultorilor din republică, particularităţile dezvoltării sectorului privat, să dispună de capacităţi necesare pentru elaborarea strategiilor şi tacticilor de dezvoltare a gospodăriei săteşti în condiţiile economiei de piaţă şi a proprietăţii private. Echipa trebuie să propună pentru Moldova strategii şi tactici noi care, fiind implementate, să aducă agricultura în corespundere cu standardele europene. Acestea se cuvine să se bazeze în cea mai mare parte pe resursele naturale şi pe capitalul intelectual autohton – după părerea mea, suficient pentru reabilitarea agriculturii noastre -, folosind experienţa proprie şi, bineînţeles, ceea ce se poate împrumuta din experienţa internaţională.

Sunt ferm convins: acest lucru putea fi realizat în maximum doi ani, dacă se proceda astfel şi se punea accentul pe valorificarea deplină, în noile condiţii, a potenţialului managerial autohton. Însă, spre regret, s-a recurs la importarea nechibzuită a diferitelor tautologii ce camuflează incompetenţa unora care, fiind preocupaţi mai mult de interese proprii, adesea asigură cu locuri de muncă manageri mediocri din alte ţări, dispreţuind specialiştii locali. Faptul că, după mai bine de zece ani, persoanele care au pretins a fi în fruntea reformei agrare n-au reuşit să formuleze clar politica agrară a statului şi să clarifice ce înseamnă politică funciară confirmă acest adevăr, iar situaţia din agricultura noastră este rezultatul unei atare conduceri.
Sperăm că noua echipă de guvernare va reuşi să depăşească aceste bariere din calea creării unui serviciu public modern şi eficient de dezvoltare agrară durabilă.

Dumitru Coşleţ,
specialist în agricultură