Astăzi 25 Septembrie 2018, Marţi - Ultima actualizare la ora 21:21
Abonamente

 
 

Interviu 20 Martie 2013, ora 05:15    Din editia print

Diana Decuseară: „Dorul Basarabiei” este povestea tristă a fiecăruia dintre noi...”

Marime Font

Actriţa Diana Decuseară, de la Teatrul Naţional „M. Eminescu”, este la vârsta căutărilor intense. Dar talentul ei a fost deja remarcat de public.  

Şi nu doar pe scena teatrului - acum câteva luni, ea a făcut un rol memorabil în videoclipul lui Ion Paladi, „Dorul Basarabiei”. Ne-am dorit să aflăm de la eroina noastră cum a lucrat la acest videoclip, care ni se pare foarte actual în contextul evenimentelor legate de 27 martie. Şi, totodată, să vedem cum o duc şi ce mai fac tinerii actori din R. Moldova. 

 - Dragă Diana, să începem cu „Dorul Basarabiei”. A cui a fost ideea, cum ai ajuns să joci în acest videoclip?
- Îl cunosc de ceva timp pe regizorul Oleg Butnaru, care împreună cu soţia sa, Ina, sunt medici, îndrăgostiţi de arta cinematografică. În ziua în care mi-a propus acest rol, l-am acceptat fără să ezit, pentru că astăzi un actor nu are prea multe ocazii de a apărea la ecran, iar eu am o dorinţă imensă de a face şi film. După ce am citit scenariul, au început însă frământările... Mă gândeam, oare cum o să încapă în doar patru minute o istorie aşa de mare? Iată că regizorul a ştiut cum să arate tragedia poporului nostru într-o secvenţă foarte scurtă.



- „Dorul Basarabiei” pare să fie mai mult decât un videoclip la un cântec popular: Ion Paladi şi Orchestra „Lăutarii” au partitura lor, inconfundabilă, dar şi voi, actorii, aveţi partitura voastră, la fel de remarcabilă. Cum aţi colaborat?
- Interpretul Ion Paladi a fost la filmări, în toate zilele. Nu era în cadru, dar conştientiza faptul că fierberea din jur era dedicată videoclipului său. Au fost patru zile de filmare – la Vama Ungheni - frontiera de pe Calea ferată, la Gara din Chişinău, în câmp şi în studio.
- Ideea filmului a prins la public, aveţi foarte multe vizualizări pe Internet...
- Acest lucru se datorează, cu siguranţă, soţilor Oleg şi Ina Butnaru, care au conceput scenariul şi au realizat videoclipul. Incontestabil este şi meritul lui Ion Paladi şi al Orchestrei „Lăutarii”. Noi, ceilalţi, am făcut ceea ce ne-a cerut regizorul. Bineînţeles, eu, personal, am trecut această dramă prin sufletul meu, pentru că am bunici care au fost deportaţi, cunosc istoria nu doar din cărţi. Mulţi gospodari din satul meu de baştină, Cimişeni, raionul Criuleni, au trecut prin calvarul deportărilor şi, în general, noi, basarabenii, avem o istorie dramatică, pe care unii tineri nu o prea cunosc. Ştiu că şi interpretul Ion Paladi e mulţumit de feedback-ul acestui clip. Prinde şi la copii. Fetelor mele le joacă ochii în lacrimi când vad videoclipul şi izbucnesc în plâns mai ales când văd că mami plânge acolo. M-au întrebat de ce îl îmbrăţişez pe nenea, de ce tăticul nu e alături?! Bianca are patru ani, iar Iana-Ioana - numai doi. Ele percep în felul lor această dramă.

- Apropo de lacrimi, cum reuşeşte un actor să plângă de-a adevăratelea atunci când de aceasta e nevoie într-un film?
- Regizorul Oleg Butnaru mi-a dat câteva indicaţii clare şi m-a lăsat să mă comport în faţa camerei aşa cum am simţit eu. Mi-a spus doar atât: „Eşti actriţă, ştii ce trebuie să faci”. Lacrima din videoclip a venit în momentul când mi-am privit partenerul în ochi şi am crezut cu tot dinadinsul în ceea ce fac, am simţit povara anilor în spate şi mi-am dat seama cât de uşor pot fi răvăşite vieţile oamenilor.

- Ai două fetiţe destul de mici... Astăzi, când eşti la teatru, cu cine le-ai lăsat?
- Fetele mele au două bunici şi o bonă, care mă ajută foarte mult. Ce să zic, cu sarcina a doua am jucat până la nouă luni, iar la o lună după naştere am „aterizat” din nou în scenă. În teatru există perioade când munceşti intens, iar altele când stai mai mult acasă şi încerci să recuperezi. Învăţ foarte mult de la fiicele mele - să rabd, să mă bucur de lucrurile mărunte care ne înconjoară, ele sunt refugiul de care simt că am nevoie. Sper să nu trebuiască niciodată să aleg între teatru şi familie, dar dacă ar fi să aleg, aş opta pentru familie.

- Soţul tău este şi el actor?
- Nu neapărat actor, dar artist în suflet - e pasionat de cinematografie. Ne-am cunoscut cu ocazia unei preselecţii pe care o făcea, pentru filmul „Singur în faţa sorţii”. Venise la Naţional să caute două actriţe în rolurile principale şi una din ele am fost eu. Apoi ne-am căsătorit. Am născut eu doi copii, între timp, colega mea a născut şi ea un copil... Filmul a rămas neterminat, pe ultima sută de metri. S-a stopat nu din cauza noastră, ci a lipsei de bani, acum căutăm sponsori să-l scoatem la capăt.

- Ce are cinematografia şi îi lipseşte teatrului?
- Nu aş putea să le compar, ambele arte sunt frumoase, dar filmul are ceva care mă atrage necondiţionat. Deocamdată, nu pot spune ce anume, ştiu doar că vreau să fac film, dar încă nu am făcut.

- La Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” lucrezi al zecelea an. Ce roluri preferi să joci?
- Îmi place când sunt distribuită în roluri-surpriză, care mă ajută să descopăr în mine calităţi de a căror existenţă nici nu bănuiam. Un actor are nevoie întotdeauna de un regizor care să vadă în el altceva decât crede el că este capabil să facă.

- Şi cine dintre regizori te-a ajutat să te descoperi?
- Să ştiţi că din acest punct de vedere sunt o norocoasă. Fac parte din tinerii actori care i-au avut drept magiştri în formarea lor pe marii artişti ai scenei - Veniamin Apostol, Victor Ciutac, Viorica Chircă, Nicolae Darie, Dina Cocea, Mihai Fusu… Am prins şi câteva turnee la ţară cu ei, i-am urmărit cum se comportau, despre ce discutau, erau nişte adevăraţi intelectuali. Profesorii mei – regretaţii Veniamin Apostol, Victor Ciutac, Ilie Todorov - m-au învăţat să muncesc, să iubesc chinurile creaţiei şi frământările repetiţiilor la spectacole, să privesc lucid lucrurile ce mă înconjoară. Cu spectacolul „A șaptea Kafana”, montat de Mihai Fusu, am avut câteva turnee importante în Rusia, Belarus, Ucraina, Germania, Austria, Elveţia.

- A fost ceva programat din copilărie să ajungi actriţă?
- De fapt, eu trebuia să mă fac pianistă, de la şase ani cânt la pian... Dar eram o fană a lui Veniamin Apostol încă pe când eram elevă. Chiar dacă locuiam la ţară, de câteva ori pe lună veneam la Chișinău, la spectacolele lui. Apoi, m-am transferat cu studiile în capitală, la Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. Am făcut două clase într-un an, XI-XII, ca să ajung în clasa de actorie a dlui Veniamin Apostol...

- Ai lăsat muzica de dragul teatrului...
- Nimeni nu ar fi presupus pe atunci că voi abandona vreodată muzica. Dar în clasa a X-a, deja fiind la Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu”, fata aceea cuminte şi ascultătoare care eram i-a spus ferm mamei sale: „Nu mai vreau să fac muzică, nu mai vreau să exersez opt ore pe zi!”. Mama s-a alarmat şi m-a întrebat: „Ce o să faci mai departe? Nu ştii suficientă matematică, biologie şi chimie, ca să mergi la altă facultate, toată viaţa ai studiat muzica, nu ai luat ore adăugătoare... Ce faci mai departe?!”. Şi atunci i-am zis: „O să merg la actorie”. Am avut noroc, pentru că, pe când era de vârsta mea, mama visase şi ea să se facă actriţă, dar bunicul nu i-a permis. În cazul meu, răspunsul ei a fost scurt: „Asta vrei, asta faci”. M-a susţinut, am mers apoi în clasa regretatului Veniamin Apostol, aşa cum îmi doream... Păcat că ne-a părăsit prea repede. Parcă avea o presimţire, ne tot spunea mereu: „Voi trebuie să faceţi într-un an, cât alţii fac în patru!”.

- Ai făcut multe roluri în teatru. De la care din ele ai învăţat cel mai mult?
- Am învăţat foarte multe de la spectacolul „Mie mi-e frică de Marea Neagră” al Irinei Nechit. E un monospectacol despre femei, un strigăt de alarmă adresat mamelor, bunicilor, prietenelor noastre, tuturor: o femeie trebuie să fie o personalitate liberă - să trăiască, să iubească, să-şi spună direct părerea, pentru că numai atunci poate fi fericită. În niciun caz nu trebuie să tacă, să rabde umilinţa, aşa cum e în povestea tristă a personajului meu, care a erupt în cele din urmă, omorându-şi soţul şi ajungând la ospiciu, doar pentru că toată viața a tăcut şi a răbdat. Am învăţat să fiu singură în scenă – îmi place că am publicul la doi metri distanţă de mine, în Sala mică, şi pot să-l privesc în ochi...

- Vine astăzi publicul la teatru?
- Sălile sunt pline. În acest malaxor al consumului, în care ne rotim cu toţii, oamenii au nevoie de cărţi, de teatru, de artă adevărată. Ei vor ca măcar timp de două-trei ore pe săptămână să trăiască în alt registru, decât cel tradiţional. Oamenii s-au săturat şi de atâta politică! Apropo, sunt foarte supărată pe politicieni, pentru că ei, cu spectacolul lor zilnic, umbresc totul în jur...

- Îţi dau dreptate, în politică avem de toate, mai puţin politică adevărată. Cum crezi, de ce sunt atât de tulburi apele în R. Moldova?
- Pentru că, vorba lui Shakespeare: „Ceva e putred în Danemarca noastră”. Sănătatea unei naţiuni depinde de cultura ei, iar noi nu investim unde trebuie şi în ce trebuie. La teatru nici nu ştiu dacă se mai gândeşte cineva...

- Cum se descurcă actorii în aceste timpuri de criză?
- Cam greu. Aproape toţi mai fac ceva, pe lângă teatru. Unii au o mică afacere, alţii lucrează la radio, dublează spectacole TV, organizează diverse evenimente, cântă la nunţi. E bine când ai norocul să prinzi o publicitate. Eu, de exemplu, am predat la şcoală câţiva ani Arta vorbirii şi actoria. Acum dublez tot felul de texte, uneori cânt, îmi prind bine studiile muzicale de la „Ciprian Porumbescu”. Îţi place, nu-ţi place, trebuie să faci şi altceva, ca să te poţi întreţine.

- Un slogan preferat, de care îţi aminteşti mai des?
- Sloganul meu preferat este: „Schimbă lumea, ea are nevoie de asta!”.

- Deci, eşti optimistă, vrei să schimbi lumea...
- Probabil încă nu ne-am copt îndeajuns pentru adevăratele schimbări. Dar, cum spuneau bunicii mei, toate la timpul lor! 

Timpul Suplimentul Femeia

Un articol de: Tatiana Corai
blog comments powered by Disqus

Din aceeaşi secţiune

Cele mai noi ştiri de azi

Actualitate 24 Septembrie 2018, ora: 13:44 de Ana Marchitan

ANCHETĂ /// Kievul a declanșat război în lumea ortodoxă Din editia print

ANCHETĂ /// Kievul a declanșat război în lumea ortodoxă

Rușii consideră că nu e timpul potrivit pentru acordarea autocefaliei Bisericii de la Kiev, în timp ce ucrainenii dau asigurări că numai așa se va face dreptate

( ) Citeşte tot articolul

Interviu 23 Septembrie 2018, ora: 15:40 de Ana Marchitan

PS Veniamin, episcopul Basarabiei de Sud: „Acordarea autocefaliei unei biserici nu va provoca un război mondial”

PS Veniamin, episcopul Basarabiei de Sud:  „Acordarea autocefaliei unei biserici nu va provoca un război mondial” Din editia print

Pentru a afla opinia Bisericii Ortodoxe Române (BOR) privind eventuala recunoaștere a autocefaliei Bisericii din Ucraina, TIMPUL a discutat cu Preasfințitul Veniamin, episcopul Basarabiei de Sud din cadrul Mitropoliei Basarabiei, fost secretar al Sfântului Sinod al BOR.

( ) Citeşte tot articolul

Carte 23 Septembrie 2018, ora: 05:03

Cum vorbim, cum scriem // Eu vreém, eu beem

Cum vorbim, cum scriem // Eu vreém, eu beem Din editia print

Mai ieri, de câte ori deschideam vreo pagină în internet, îmi sărea în faţă un spot publicitar, sonorizat de o tânără care întreabă, punând un accent puternic pe primul cuvânt al frazei: „Vrai să trăieşti, să înveţi şi să...

( ) Citeşte tot articolul



Editorial 24 Septembrie 2018, de Silviu Tănase

Unioniștii, alegerile și opoziția

Campania electorală pentru următoarele alegeri parlamentare în R. Moldova a început deja. Toate partidele își pregătesc armele pentru această luptă.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 24 Septembrie 2018, de Moni Stănilă

Republica Moldova cu o mână dă, cu alta lovește

Republica Moldova e un ceas cu rotițele stricate. Sau, mai degrabă, fiecare rotiță funcționează de capul ei. Iar dacă ele nu funcționează cum trebuie, nu avem nici oră, nu avem nici ceas. Moldova ca stat e de mult timp nefuncțională.

() Citeşte tot articolul

Editorial 20 Septembrie 2018, de Constantin Tănase

Viața și moartea doamnei Clara

…O cheamă doamna Clara, locuiește într-un apartament cu două odăi, are 45 de ani, doi băieți, unul de 22, iar altul de 19 ani.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 19 Septembrie 2018, de Moni Stănilă

Anotimpul și cheltuielile

Cât nu am vrea să ne ferim de cheltuieli, fiecare anotimp vine cu lista lui de cumpărături. Că sunt sărbătorile de iarnă, că este Paștele, că e vară și vrem concedii – o cheltuială apare întotdeauna.

() Citeşte tot articolul

Editorial 17 Septembrie 2018, de Silviu Tănase

Cât de mult ne urăsc!

14 septembrie 2018, Ziarul TIMPUL

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 16 Septembrie 2018, de Răzvan Munteanu

România ar putea juca un rol important în reconstrucţia Siriei

Siria a cunoscut cea mai complexă criză dintre statele lovite de Primăvara Arabă, afundându-se într-un război civil care a opus regimul de la Damasc şi forţele rebele, alături de care s-au adăugat pe parcurs alte grupări din afara ţării.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 14 Septembrie 2018, de Moni Stănilă

Vestirea patimilor și a învierii

„Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!” (Matei 17; 22-23)

() Citeşte tot articolul

 


Cele mai citite articole Timpul.md