Cultură

Drumurile basarabene ale lui Mihail Sadoveanu

Creaţia lui M. Sadoveanu, cuprinzând un vast ansamblu de idei şi valori tipice pentru un popor, se vrea un catalizator ce ar disciplina întregul univers spiritual românesc.

Totuşi, care a fost locul Basarabiei în inima lui Sadoveanu? Volumul „Drumuri basarabene” a fost scris, probabil, la sfârşitul anului 1919 şi începutul anului1920, apărut după peregrinările scriitorului prin Basarabia. I. Oprişan, cel care a îngrijit reeditarea volumului şi i-a scris prefaţa, consideră că Sadoveanu „a intrat în contact cu promotorii redeşteptării naţionale de peste Prut abia după 1916”, referindu-se la întâlnirea acestuia cu Simeon Murafa, despre care avea să scrie: „…Am stat mult, sfătuind în noaptea aceea de frăţie; am deschis cărţile cronicarilor şi am chemat între noi, cu ochii înlăcrimaţi, trecutul frumoasei şi nefericitei noastre Moldove”.

M. Sadoveanu nu a conceput nici o dată teritoriul dintre Prut şi Nistru în afara Moldovei. Să ne amintim acel splendid început din „Vechea şi frumoasa Moldovă”: „Văd Moldova cea veche, din munţi, până-n Nistru şi până-n limanurile mării, cu cetăţile ei de piatră şi satele albe, presărate în lungul apelor. Lanuri, turme şi prisăci, o ţară ca o grădină, înspre care râvnesc necontenit limbile prădalnice (…). Pe pământul ei au curs atâta sânge şi lacrimi, a fost atâta încălcare şi atâta silă, încât privirile şi cântecele urmaşilor au rămas triste. Stau aşa aplecat asupra unei pagini („Descrierea Moldovei” de D. Cantemir), unde găsesc nume de cetăţi: Chilia, Tighina, Soroca ori Hotin. Câtă călărime de răzeşi şi mazili au roit în jurul lor, la Nistru, oricât au căutat cei vicleni să te sfârtece, cei răi să-ţi strice rânduielile, cei întunecaţi să ridice duşmanii, tu eşti unul şi nedespărţit, ca un uriaş mormânt în care dorm părinţii noştri…”.

În discursul rostit la banchetul din 6 februarie 1939 („Însemnări ieşene”, IV, vol. X), Sadoveanu mărturiseşte dorinţa lui de a cunoaşte nemijlocit întreaga realitate etnică naţională, sub pretextul unor escapade cinegetice: „Mai cu seamă după război am întrebuinţat această falsă vânătoare şi acest fals pescuit, ca să cunosc cum vorbesc fraţii mei de pretutindeni”.

Vorbind despre dorinţa lui Sadoveanu de a se identifica, „cât mai profund sufleteşte cu fiecare dintre meleagurile cutreierate, spre a fi – cum şi-a dorit – reprezentantul literar al întregii naţiuni” (I. Oprişan), se evidenţiază atenţia cu totul deosebită pe care avea s-o acorde prozatorul ţinutului înrobit dintre Prut şi Nistru, „trup din trupul Moldovei sale dragi”. Cine citeşte cu atenţie şi înţelegere „Nunta domniţei Rucsandra” îşi poate da foarte bine seama de acest lucru, ca, de altfel, şi din citirea volumelor „Şoimii”, „Neamul Şoimăreştilor” sau „Fraţii Jderi”, operă despre care V. Beşleagă afirmă că e „o epopee a moldovenilor”, aflăm aproape tot ce se poate afla despre vitejia şi cuminţenia noastră. Iată şi o frază, care, pe măsură ce o parcurgem, se transformă miraculos într-o oglindă în care ne reflectăm: „În fiecare dimineaţă, acest popor a mulţămit Domnului Dumnezeu nu atât pentru pâine şi sare, căci asta are cu îmbelşugare, cât pentru viaţă, care-i ca floarea din râpa Nistrului: o arde vântul stepei”. De fapt, neamul nostru, ca neam integru prin sângele, limba, istoria şi spiritualitatea sa, l-a născut pe Sadoveanu pentru a face indiscutabilă afirmaţia cronicărească „nasc şi la Moldova oameni”.

Semnificativ este şi faptul că, din iniţiativa lui M. Sadoveanu, Teatrul Naţional din Iaşi a sosit la 23 ianuarie 1918 la Chişinău, dând o serie de reprezentaţii cu „Fântâna Blanduziei” de V. Alecsandri şi „Răzvan şi Vidra” a basarabeanului B. P. Hasdeu.

Călătoria prin Basarabia în 1919, înlesnită de „mazilul” Grigore Cazaclin, fără un plan prestabilit, străbătând satele şi târgurile ţinuturilor Orhei şi Soroca, i-a trezit emoţii deosebite, despre care îi scrie prietenului său N. Beldiceanu: „…mai cu seamă părţile Orheiului, care se cheamă Codru, cu mănăstirile cele vechi şi frumoase, m-au impresionat în chip deosebit”.

Anul 1940, an de restrişte pentru trăitorii dintre Prut şi Nistru, a lăsat o rană adâncă în inima scriitorului. Scrie ceva mai târziu de la acea zi fatală pentru destinul Basarabiei plin de durere:

„Am căzut la pământ acum două luni, când, cu cedarea Basarabiei şi Bucovinei, mă simt înjunghiat acum, după ruperea unei jumătăţi a neamului nostru din Ardeal. Refuz să cred că e ceva definitiv, totuşi, mai fericiţi decât unii din noi sunt cei care au murit… Mă tem că încercările noastre prea crude nu s-au isprăvit”.

Poate, la toate acestea ar trebui să mediteze cei care s-au îndoit de sentimentele patriotice ale scriitorului, care, în virtutea circumstanţelor, a trebuit să plătească tribut timpului pe care l-a trăit, cum, de altfel, au făcut-o atâţia. Căci marele nostru prozator relata undeva: „Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datoria către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”.
Ne vom întoarce mereu şi mereu la Mihail Sadoveanu, la înţelepciunea psalmică a scrierilor sale, căci dincolo de toate rămâne geniul lui.

Lucia Josanu,
profesoară, gr. did. I, LT „M. Sadoveanu”, Chişinău 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *