Am tot amânat răspunsul, fiind convins că tema e prea vastă, dar și plictisitoare pentru publicul larg. Unele considerente mai generale, totuși, voi încerca să le fac.
Scriu la ziar,ca angajat, de mai bine de 16 ani. Scriu, practic, zilnic, și am la activ cel puțin șase mii de articole – așa-zise editoriale, cronici, comentarii, reacții ș.a.m.d. Cei 16 ani cuprind o perioadă interesantă din istoria R. Moldova, când au avut loc procese politice complicate, dramatice chiar. Am început să practic scrisul zilnic la ziar într-o perioadă când la Chișinău nu exista încă această tradiție jurnalistică, când lipseau modelele autohtone, când nici cititorul nu era obișnuit cu o asemenea practică. Țin minte, prin 2000 deja, un bun camarad, apreciindu-mi scrisul și eforturile îmi sugera să nu mă ”devalorez”, scriind în fiecare zi, să apar mai rar, respectând principiul popular ”mai răruț e mai drăguț”. Recunosc, această sugestie a amicului meu, mi s-a părut pertinentă, chiar dacă ușor neplăcută, pentru că, îmi da de înțeles că există riscul de a plictisi cititorul. Pe de altă parte, existau și alte voci care mă îndemnau să scriu zilnic. Am înțeles la un moment dat că între mine și o parte a cititorilor ziarului s-a stabilit o relație de ”dependență” – fapt dovedit și de poșta redacției -, că eu și cititorul suntem ”drogați”, depindem unul de altul. Eu eram ”drogat” de scrisul cotidian, cititorul – de produsul muncii mele. În felul acesta, sugestia amicului meu rămânea irealizabilă. Devenisem ”irecuperabil” pentru mine însumi, ostatecul propriei meserii.
Scrisul zilnic nu e un lucru simplu. Dincolo de pericolul de a-l ”plictisi” pe cititor, cum îmi sugera amicul meu, ”datul zilnic cu părerea” implică și alte riscuri, mai serioase. Primul, și cel mai important, mi se pare riscul de a greși în analize, prognoze, concluzii. Când ziua e atât de scurtă, iar ziarul trebuie să fie prezentat la timp și tu trebuie să scrii editorialul în 20-30 de minute, dacă nu reușești să te documentez suficient, dacă îți scapă o declarație importanta la subiectul abordat, dacă nu ai o arhivă la dispoziție ca să verifici, operativ, ce s-a mai scris la tema dată, riști să dai în bară și să formulezi lucruri discutabile. Când ai la dispoziție atâtea surse de informare– la cele tradiționale mai adăugăm și sutele de site și bloguri, devenite și acestea tradiționale, documentarea zilnică este una din marele provocări ale jurnalistului modern, ea reclamă multă disciplină, organizare, abilități în domeniul ”nepierderii timpului”. Documentarea zilnică, ”operativă” nu este însă suficientă; fără lecturi zilnice, fără a te ”infrupta” zilnic , fie și superficial, în anumite domenii, cum sunt politologia, sociologia, filosofia, cultura ș.a.m.d. riști să te ”dezumfli”, să devii ”sec”, să nu mai ai ce spune cititorului. Și încă ceva, extrem de important: un jurnalist, fie el editorialist sau simplu reporter, nu poate supraviețui și e scos din competiție fără câteva pagini zilnice de lectură din literatura artistică. Instrumentul de lucru al jurnalistului este limba în care scrie, iar adevăratele modele de limbă literară ni le oferă marii scriitori. Un ziarist care nu citește zilnic o pagină-două de literatură bună începe a se bâlbâi, ajunge la o sintaxă primitivă, nu are gustul stilului individual, se îneacă în clișee verbale, devine anost, neinteresant. Un alt mare risc care te pândește, scriiind zilnic la ziar, este cel de a-l ofensa pe cititor. Ofensa poate să i se aducă cititorului în diferite moduri. Unul dintre acestea, cel mai grav, mi se pare a fi cel de a-i impune cu ostentație punctul tău de vedere. Cititorului trebuie să-i lași dreptul de a avea punctul lui de vedere chiar și atunci când ești sigur că anume tu ai dreptate, nu el. La acest capitol toți greșim, și nu neapărat din rea voință și napoleonism jurnalistic, nu pentru că ne-am consideră deținători ai adevărului în ultima instanță, cât mai degrabă din cauza modului formal cum ne expunem opiniile. Alt mod de a ofensa cititorul este …tăcera noastră în anumite circumstanțe. Mie uneori mi se reproșează de ce tac, de ce nu-mi exprim punctul de vedere într-o chestiune sau alta. Cu adevărat, în anumite situații concrete și tăcerea e un mod de a-ți exprima opiniile, iar a nu scrie despre ceva înseamnă de fapt să-ți exprimi atitudinea față de acest ”ceva”. Apropo, în legătură cu acordarea Premiului Național site-ul unei televiziune nervoase mă întreba ”de ce tac”, de ce nu-mi fac publică atitudine față personalitățile care s-au învrednicit anul acesta de Premiul Național. Am tăcut intenționat, prin tăcerea mea exprimându-mi atitudinea mea față de această televiziune.
Relația jurnalistului de opinie cu cititorii este una fragilă, supusă verificărilor zilnice. Viața merge înainte, opiniile oamenilor se modifică, se modifică însă și opinia jurnalistului – jurnalistul are și el dreptul să-și facă ordine în propriile viziuni. Aceasta însă nu înseamnă conjucturism, trecerea de la un stăpân la altul. Linia principală a vieții unui jurnalist e una, una singură. Pentru un jurnalist este catastrofal ca, de exemplu, cinci ani să fie anticomunist, iar următorii cinci ani – procomunist. Din păcate, avem prea multe exemple de acest fel. În asemenea cazuri relația jurnalistului cu cititorul e compromisă irecuperabil. Am considerat întotdeauna că ceea ce noi numim consecvența poziției este singura și cea mai convingătoare probă a respectului față de cititor.
Un jurnalist trebuie să-și asume opera. Eu îmi asum totul ce am scris și scriu – și reușitele, și rătăcirile, și greșelile. Încerc să nu fac alte greșeli, merg înainte, nu mă justific, nu mă iau la harță cu cititorii, cu atât mai mult cu cârtițele anonime din infinitul spațiu virtual. E opțiunea lor de a rămâne anonime, pete de umbră nu numai pe forumuri, ci și în viața cotidiană.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
