Experienţe second hand

publicat în Editorial pe 5 Iunie 2013, 07:20

Suntem printre primele generaţii care nu ne mai mândrim că am văzut ceva pentru prima dată. 

Poate pentru că acel „ceva” este imediat copiat în zeci sau mii de exemplare „made in China” sau „Vietnam”. Mona Lisa, Piramidele, Colosseumul sau Turnul Eiffel – nu am fost martorii creării niciunei dintre aceste „minuni”, care ne uimesc şi ne copleşesc astăzi. Iar dacă se construieşte ceva nou, devenim critici înverşunaţi, punând noul pe etajera păstrată kitschului.

Nu pot să-mi reamintesc de un lucru pe care l-am văzut, fără să fac vreo analogie cu un film pe care l-am urmărit, o emisiune TV pe care am vizionat-o, o reclamă pe care am văzut-o sau un cântec pe care l-am auzit. „A, ştiu! Am văzut/auzit deja”, spunem oricărui lucru nou pe care ni-l arată un prieten, dar râdem sau ne minunăm de el „ca prima oară”. Am ajuns să considerăm experienţele second hand mult mai bune decât cele iniţiale. „Doar nu mai putem inventa bicicleta”, ne dezvinovăţim.

Imaginea este parcă mai clară, priveliştea devine mai sfâşietoare, unghiul camerei şi muzica din fundal ne manipulează emoţiile într-un mod în care realitatea nu o mai face. Nu mai ştiu cât de umani suntem în acest moment, în special noi, cei care am crescut cu televiziunea, cinematograful şi internetul. Dacă suntem trădaţi, ştim cuvintele potrivite pe care să le spunem; când moare cineva drag, ştim cuvintele pe care să le zicem. Dacă ne dorim să o facem pe inteligenţii sau pe „bufonii grupului”, ştim cuvintele potrivite. Toţi trăim parcă după acelaşi scenariu.

Este o perioadă dificilă pentru a fi oameni. Pur şi simplu, un om real, actual, în loc de o colecţie de trăsături de personalitate selectate dintr-un număr enorm de personaje. Plagiarismul poate fi găsit deja în ADN-ul nostru. 

Suplimentul Femeia