Zilele trecute am participat la o dezbatere pe această temă. Cu toate că am o solidă educaţie creştină şi sunt un mare admirator al creştinismului primar, recunosc că mă plasez şi îmi asum poziţia unui intelectual laic care crede că între Biserică şi Stat trebuie să existe o separaţie clară. Nu accept nici cea mai mică cârdăşie între cele două structuri din două motive simple: a) cele două instituţii gestionează două lumi diferite („Daţi-i Cezarului ceea ce este al Cezarului, daţi-i lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”); b) Când cele două se combină, apar mutanţi „divino-umani” monstruoşi.
Întotdeauna m-am întrebat: cum se face că un popor declarat creştin, cu o încredere atât de ridicată în instituţia Bisericii, are o problemă atât de mare cu experienţa cotidiană? Şi nu trebuie să fii expert, să faci studii şi analize sociologice ca să vezi că viaţa cotidiană nu e deloc conform eticii creştine. E destul să citim presa, să ascultăm ştirile şi să privim în jur.
Nu sunt foarte convins de teza weberiană conform căreia (simplist vorbind) un anumit tip de cultură religioasă, de etică, de teologie aplicată produce un anumit tip de economie şi cultură socială. Cred că teza lui Weber conţine mult adevăr, însă în ansamblul lor lucrurile sunt ceva mai complexe. În acelaşi timp, din ceea ce am studiat şi citit, ştiu că proiectul de salvare a creştinismului, pe care noi ni-l asumăm declarativ, se bazează pe credinţă. Teza spune: salvarea creştină vine prin credinţa în jertfa fiului său Iisus Hristos. Însă conform tezelor Apostolului Pavel, cel care a pus bazele întregii teologii creştine, credinţa, această „încredere neclintită despre lucrurile care nu se văd” este moartă dacă nu are şi fapte. Căci „credinţa fără fapte este moartă”. Pe fruntea nimănui nu scrie că este creştin. Cuvintele nimănui nu ne pot minţi, oricât ar fi de bine ticluite, căci faptele sunt cele care dau măsura lucrurilor. Care sunt cauzele acestui dezacord profund dintre declaraţia de credinţă şi faptele poporului din care facem parte? O fi de vină Biserica, o fi de vină Statul?
În ce mă priveşte, aş dori ca Statul în care trăiesc să nu se implice în treburile credinţei: să nu interzică practica religioasă ca pe vremuri, dar nici să impună educaţia confesională în şcoli cum o face mai nou. Educaţia religioasă trebuie să se facă în cadrul familiei şi a bisericii la care te decizi să mergi. Dacă Biserica îşi va educa bine enoriaşii, iar Statul va acorda prioritate şcolii, atunci încet, încet vom schimba faţa ţărilor noastre. Dar mai întâi e nevoie ca cei care conduc cele două instituţii să înţeleagă bine funcţia şi rolul acestora în societate.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
