El revine definitiv şi irevocabil, la această etapă a istoriei, Curţii Constituţionale, care este, citez din Constituţie: „unica autoritate de jurisdicţie constituţională" (art. 134, punct 1), „independentă de orice altă autoritate publică" (art. 134, punct 2), având menirea să „garanteze supremaţia Constituţiei" (art. 134, punct 3). Prin ultima decizie a sa, Curtea a arătat dintr-o suflare că niciuna dintre prerogativele citate nu are atingere cu activitatea ei practică. Înainte de toate, pentru că prin deciziile sale politice Curtea şi-a surpat lamentabil autoritatea unică pe care i-a dat-o Legea supremă, iar prin ceasurile elveţiene primite drept cadou electoral de la fostul preşedinte comunist a spulberat şi mitul independenţei actului de jurisdicţie constituţională în interpretarea actualei componenţe a Curţii. Dar cum rămâne cu cea de-a treia prerogativă, cea de garant a supremaţiei Constituţiei? Aici Curtea Constituţională o dă cu totul în bară. Fiindcă dacă ar fi fost să citească atent decretul preşedintelui Ghimpu, ar fi descoperit că spiritul lui, dar şi litera, în cea mai mare parte, sunt îndreptate nu numai să reitereze un adevăr istoric incontestabil, ci şi să aducă realităţile statului în conformitate cu preconizările Legii fundamentale. Să exemplificăm. Articolul 1, punct 1 al Constituţiei spune în forma sa afirmativ-declarativă că: „Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. De aici, în conformitate cu statutul său şi având în faţă decretul preşedintelui, contestat de comunişti, Curtea Constituţională ar trebui să abordeze propoziţia din primul articol la forma ei interogativă şi să îşi pună sieşi întrebarea: Este oare Republica Moldova un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil? Răspunsul firesc obţinut în urma acestui simplu exerciţiu mintal sună scurt: „Ar trebui să fie”. A doua întrebare pe care ilustra Curte ar fi trebuit să şi-o pună se cere de la sine: „De ce Republica Moldova nu este un stat pe deplin suveran şi independent, unitar şi indivizibil?". Răspunsul de data aceasta este lung şi trist, dar, cu puţin efort, esenţa lui poate fi redată lapidar: fiindcă Federaţia Rusă se opune să îşi retragă armatele de pe teritoriul Republicii Moldova, susţinând prin toate mijloacele forţele criminale anticonstituţionale care au acaparat şi controlează o bună parte din teritoriul ei. Or, ce spune decretul Ghimpu? Decretul Ghimpu constată starea de lucruri existentă şi reaminteşte Rusiei, în primul rând, să îşi retragă necondiţionat trupele, şi atrăgând atenţia comunităţii internaţionale, în rândul al doilea, asupra faptului că Republica Moldova este unica ţară din Europa care mai suportă avatarurile celui de-al Doilea Război Mondial.
Este acesta un adevăr ce exprimă o realitate? Înţeleg, poate rasaţii judecători ai Curţii nu vor să-l creadă pe un „prăpădit” de jurist, fie el şi preşedinte interimar al ţării. Atunci, ar fi fost bine să facă uz de părerea unei instanţe mai credibile în ochii lor, iar acest statut l-ar avea, indubitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care în Hotărârea sa cu nr. 48787, din 8 iulie 2004, luată în cauza „Ilaşcu şi alţii contra Republicii Moldova şi Rusiei”, nu mai lasă loc de interpretare în ceea ce priveşte rolul Rusiei în tot ce s-a întâmplat în Republica Moldova după 1991 încoace. În punctul 331 al acestui document, judecătorii de la CEDO constată că, citez: „chiar şi în absenţa controlului efectiv asupra teritoriilor transnistrene, Republica Moldova are obligaţia pozitivă, prevăzută în articolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de a lua măsuri în puterea sa şi în conformitate cu dreptul internaţional în scopul de a asigura cetăţenilor respectul drepturilor garantate”.
Judecătorii europeni dau şi o explicaţie noţiunii de obligaţii pozitive ce revin unui stat care trebuie să aibă în vedere adevăratul echilibru ce trebuie să existe între interesul general şi cel al individului. În continuare citez integral punctul 340 al Hotărârii: „În ceea ce priveşte obligaţia de a restabili controlul asupra Transnistriei, aceasta presupune, pe de o parte, ca Republica Moldova să se abţină de la susţinerea regimului separatist al „RMN”, şi pe de altă parte, ca ea să acţioneze şi să ia toate măsurile aflate la dispoziţia sa, politice, economice şi juridice sau altele, în vederea restabilirii controlului său pe acest teritoriu” – citat încheiat. Acum, să ne spună cineva cum pot fi garantate drepturile cetăţenilor în condiţiile unei ocupaţii străine permanente. Şi cine altul, dacă nu preşedintele unei ţări, asigurat de sprijinul guvernului, al parlamentului şi al celorlalte instituţii, trebuie să întreprindă acţiuni în vederea îndepărtării pericolelor care se menţin şi aducerii la normalitate a statului.
Cum poate fi edificat un stat indivizibil şi unitar, independent şi suveran, dacă instituţii fundamentale de teapa Curţii Constituţionale se apucă mai întâi să judece o cauză care nu se ridică la gradul ei de competenţă, descoperindu-şi angajamentul politic printr-o decizie incalificabilă? Fără să aducă dovezi, fără să argumenteze în baza căror articole Decretul nu este constituţional, Curtea pune în aplicare, în contrapunere cu noţiunea obligaţiei pozitive aplicată de Curtea de la Strasbourg, noţiunea sa pidosnică, cea a obligaţiei negative, prin care face jocul forţelor străine care subminează suveranitatea şi independenţa, unitatea şi indivizibilitatea Republicii Moldova. În felul acesta, Curtea Constituţională devine o subdiviziune cu acte în regulă a coloanei a cincea, o buturugă mare în calea înaintării Republicii Moldova către spaţiul european. Cine o va înlătura? Povara cade iarăşi pe umerii electoratului care în toamnă va trebui să aleagă din nou. Numai că până atunci acesta trebuie să se dumirească pe cine să aleagă: pe cei mai buni dintre cei buni sau pe cei mai puţin răi dintre cei răi.
(„Vocea Basarabiei”, miercuri, 14 iulie 2010)
Valeriu Saharneanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
