Acest lucru ni l-a demonstrat premiera spectacolului „Principesa Ivona”, după piesa „Ivona, principesa Burgundiei” a lui Witold Gombrowicz, jucată în 4-5 februarie la Teatrul „Eugene Ionesco”. Citirea profundă a parabolei gombrowicziene de către regizorul Vlad Ciobanu ne-a oferit deliciul ieşirii din viaţa „obişnuită” prin intermediul jocului.
Concepţia regizorală a mizat pe plierea convenţiei teatrale pe regulile partidei de şah, solicitând spectatorilor iniţiaţi în aceste jocuri decodificări multiple ale încifrărilor şi simbolurilor. Decorul simplu şi imaculat aminteşte, pe de o parte, de careurile albe ale tablei de şah cu figuri negre, şi, pe de altă parte, de sterilitatea unui mediu perfect pe dinafară şi putred înăuntru. Simbol al unei societăţi cu resorturile dereglate, familia regală demască ipocrizia, superficialitatea şi forma fără conţinut, jocul de-a aparenţa-esenţa fiind (a)gravat prin costumele elegante: roşu, al Reginei Margareta şi negru, al Regelui Ignaţiu şi ale celor din palat. Rochia înflorată a apaticei Ivona, adusă la curte dintr-un capriciu al moştenitorului, introduce o notă de poezie, dar şi de protest. Tăcerea ei „grăitoare” sună ca un aplomb la adresa ţinutei exterioare impecabile, dar false, ca o aluzie la imperfecţiunile fizice şi morale din mediul regal.
Nu doar deplasarea unicelor elemente de recuzită – patru scaune şi o masă -, dar şi mişcările fiecărui personaj ne sugerează analogia cu mutarea pieselor de şah conform regulilor acestui joc. Astfel, Regele, interpretat cu veridicitate de Laurenţiu Vutcărău, se poate muta în orice direcţie, fiind piesa cea mai importantă, nu şi cea mai puternică. Dama sau Regina, piesa cea mai mobilă, îşi apără dreptul de a se mişca oriunde, cum ne-a convins sobru şi elegant Daniela Burlaca în jocul ei despre putere (a visului) şi vis (al puterii). Turnul, principele Filip în varianta originală a lui Iurie Roşca, poate fi mutat orizontal sau vertical, dar nu diagonal, având doar posibilitatea de a captura prima figură. Astfel, acesta îi întinde o cursă „mofluzei” şi „mălăieţei” Ivona, logodindu-se cu ea, fie pentru a-şi bate joc de toţi, fie pentru a sfida „ordinea”, fie pentru a-şi înfrunta părinţii şi mediul, dar toate din plictisul unui alintat al curţii şi al sorţii. Gestul său, superficial la început, asumat în final, îi dă posibilitatea, ca în şah, la efectuarea rocadei să facă excepţie de la regulă şi să treacă peste pătrăţelul pe care îl ocupă Regele. Or, căderea principelui în capcana proprie este asistată perfect de prietenul său Chiril, un măscărici modernizat de Dumitru Mamei, el fiind Nebunul de pe pătrăţica albă. Pe careul negru s-ar plasa Şambelanul, întruchipat cu exactitate de Gheorghe Pietraru. Nebunul său, ca o piesă legată, onorându-şi obligaţia să pareze şahul la rege, adică să ascundă „păcatele tinereţii” regelui Ignaţiu din spectacol. Nicio piesă, afară de cal, nu poate trece peste câmpurile ocupate de alte piese, cum o face Isa, doamna de la curte ce o înlocuieşte pe Ivona în calitate de logodnică a principelui. Ana Jereghe ne demonstrează că personajul ei poate iubi şi urî benevol sau forţat, dar nicidecum nu poate renunţa la poziţia din societate. Pionii se pot muta doar înainte, cum sunt impuşi s-o facă Mătuşa – Lucia Pogor şi Inocenţiu – Denis Dimitriu.
Doar Ivona nu este o figură, ci o piesă adversă, statutul său de pion din primul act modificându-se vizibil într-un alt tip de principesă sau Regină, în al doilea. Urâţenia ei exterioară este compensată printr-o frumuseţe interioară care debordează din privirea ei apostolicească. Pe parcursul spectacolului, actriţa Irena Boclincă a putut foarte convingător să-i dea privirii personajului său o evoluţie de la fad şi inexpresivitate, la apariţia unei scântei a speranţei, până la o resemnare senină. Astfel, chipul Ivonei parcurge traseul invers de transfigurare al portretului lui Dorian Gray. Prezenţa ei devine oglinda grotescă în care se reflectă păcatele conştiinţei celor din jur şi le stârneşte instinctele cele mai perfide. Simţindu-i superioritatea, toţi vor participa la înecarea ei cu un os de peşte şi o vor scoate din joc…
Şi spectatorii sunt introduşi în atmosfera ludică prin aparteurile – şarade din versurile lui Friedrich Nietzsche – Ivonei din prolog şi epilog, sugerând mişcarea în cerc în jocul existenţial şi structura circulară a spectacolului. Atât regizorul, cât şi actorii au găsit cheile de tratare ale unui text ce oferă multe posibilităţi de citire şi mai multe modalităţi de interpretare. Şi indiferent ce am iubi mai mult – şahul sau teatrul – convenţia jocului din această partidă teatrală şi existenţială nu se încheie cu un răspuns final, ci cu o întrebare: şah dublu sau remiză?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
