Această teorie a dat naştere faimosului model Rin, o economie socială de piaţă, care a asigurat coeziunea şi prosperitatea Germaniei postbelice. De ce să ne îndoim de un astfel de model, când afişăm un excedent bugetar de 60 de miliarde de euro, o datorie publică care a scăzut sub 60% din produsul intern brut (PIB), un şomaj mai mic de 5% şi o balanţă comercială care se dărâmă sub surplus? Multe ţări, începând cu Franţa, ar visa la un asemenea bilanţ.
Dar şi cele mai puternice fundaţii nu sunt niciodată imune la uzura timpului, iar de la primele fisuri trebuie să ne facem griji în legătură cu durabilitatea edificiului. Frontonul economiei germane începe să se crape. La mila revizuirilor în scădere ale aşteptărilor de creştere şi din cauza a moralului scăzut al conducătorilor de afaceri, îndoiala se instalează. În 2019, este de aşteptat ca PIB-ul să fie aproape neschimbat, iar revenirea economică de anul viitor este se anunţă modestă.
Cu o lună înainte de alegerile europene, dezbaterea politică, care s-a concentrat multă vreme asupra problemei migraţiei, s-a deplasat clar pe terenul economic, între susţinătorii unei ortodoxii bugetare fără compromis şi partizanii unei evoluţii necesare a unui sistem care riscă să se închisteze. Deoarece, în spatele unei faţade măgulitoare, Germania se confruntă cu o serie de provocări care îi ameninţă modelul.
Accentuarea inegalităţilor, explozia preţurilor locuinţelor, precaritatea angajaţilor, degradarea infrastructurilor pun sub semnul întrebării dogma "schwarze Null", echilibrul strict al conturilor publice. În acelaşi timp, creşterea preocupărilor pentru mediu în rândurile tinerilor bulversează modelul industrial german. În ceea ce priveşte excedentele comerciale, acestea au atins asemenea vârfuri încât vor sfârşi prin a deveni un călcâi al lui Ahile.
Pentru a-şi proteja exporturile de maşini, Germania pare pregătită de orice compromis în faţa loviturilor protecţioniste ale lui Donald Trump, care îşi antrenează partenerii europeni într-o escaladare a concesiilor care slăbesc Vechiul Continent. Peter Altmaier, ministrul Economiei, nu ezită să distrugă tabuurile propunând o strategie industrială condusă de stat pentru a încuraja cooperările la scară europeană.
Iniţiativa provoacă puternice reticenţe în Germania. Totuşi, întârzierea acumulată în industriile de viitor – maşini electrice, inteligenţa artificială – demonstrează că ecosistemul industrial german a atins limitele capacităţii sale de a anticipa rupturile tehnologice. Cursa pentru excedente – bugetare şi comerciale – a ajuns, de asemenea, într-un punct de inflexiune. Atâta vreme cât Germania a rămas motorul creşterii europene, acest obiectiv a fost lăudabil.
Odată cu încetinirea ritmului, ea sfârşeşte prin a fi contraproductivă. Relaxarea buzunarului bugetar ar face posibilă finanţarea investiţiilor strategice de mâine şi renovarea infrastructurii în curs de îmbătrânire, care are o influenţă mare asupra creşterii economice. În plus, această relansare ar permite "doparea" cererii adresate partenerilor europeni asfixiaţi de ortodoxia sa. Pe măsură ce lumea trece printr-o fază tranzitorie fără precedent, Germania trebuie să înceteze să se mai concentreze doar asupra dogmelor sale, potrivit Le Monde. (traducere Rador)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
