Marina Sturdza: Nu am fost o prinţesă răsfăţată

– Doamnă Marina Sturdza, spuneaţi odată, vorbind despre viaţa dvs., că aţi avut „un parcurs cam neortodox”. Ce ar însemna aceasta?
– Cred că m-am referit la faptul că am schimbat relativ des şi ţara, şi meseria, şi activitatea. Nu am făcut-o întotdeauna voit, recunosc, dar această „nevoie” s-a transformat deseori în şansă, căci mi-a dat posibilitatea să văd lucruri noi, să cunosc oameni şi să învăţ de la ei, acumulând experienţe şi mergând din meseria anterioară către una nouă. Mie acest lucru mi-a făcut bine, dar ştiu că nu e o formulă foarte simetrică. Mulţi ar spune că n-am fost consecventă.

– Este jurnalismul de lifestyle, pe care l-aţi practicat, o meserie?
– Eu cred că am făcut din el o meserie. Per total, am scris pentru vreo 35 de publicaţii. M-a interesat moda ca fenomen social. Hainele au un limbaj, comunică şi transmit ceva, de aceea, a scrie despre haine nu e frivol. Este însă un domeniu care, după o anumită perioadă de timp, începe să devină repetitiv. Când am simţit acest lucru, mi-am lărgit cadrul, astfel încât, într-o bună zi, am ajuns la business şi politică. Din fericire, în afară de reportajele şi interviurile propriu-zise, am avut întotdeauna rubrici personale, în care am putut să-mi dau cu părerea aproape pe orice subiect. Libertatea de expresie a fost crucială pentru mine. Nu am aparţinut de nicio publicaţie sau grup de presă. Atunci când făceam un interviu, nu veneam în numele ziarului, ci al meu personal. Intrarea era a mea, dacă vreţi. Am insistat să fie aşa pentru că, de-a lungul anilor, am văzut foarte multă lume care era vedetă, muncind la o publicaţie, apoi, pierzând postul, dispărea din peisaj. Am preferat să fiu cunoscută pentru calitatea muncii prestate, şi nu pentru ziarul la care scriam.

– Este jurnalismul o meserie care îţi asigură un trai decent?
– Eu am trăit din munca mea. Jurnalismul e o profesie excepţională, demnă de respect. Din păcate, aici societatea încă nu o percepe ca atare şi cauza stă în faptul că oamenii nu au cunoscut – deci, nici nu a avut nevoie, timp de decenii, de libertate. Dar sper că lucrurile se schimbă, iar jurnaliştii vor lua drept carte de căpătâi standardele profesionale. E nevoie de un autocontrol al meseriei, căci atunci când scrii despre cineva, oarecum îi iei viaţa în mâini…

– Mărturiseaţi la un moment dat că în viaţa dvs. aproape nimeni nu a ştiut că sunteţi prinţesă. De ce aţi ales tăcerea – din teamă sau din modestie?
– Am crescut într-un loc unde asemenea titulaturi nu aveau nicio relevanţă, dar nici nu mi-a plăcut să-mi afişez provenienţa. În Canada, în anii ’50, am dus viaţa obişnuită a unui străin aciuat acolo. Dar am avut în mine, mereu, sentimentul că reprezint o mare familie, am fost crescută corespunzător, şi atunci când am revenit în Europa – unde oamenii ştiu istoria – mi-a părut natural să fiu recunoscută ca atare. Mai curând au fost şocaţi cei care mă ştiu de-o viaţă, dar au aflat despre „prinţesa Marina Sturdza” din presă.

– Vă ajută titlul să convingeţi lumea să vă susţină în activităţile dvs.?
– Nu într-un mod definitoriu, dar unele uşi se deschid mai uşor totuşi. Sigur că este un lucru valabil preponderent în Europa – la englezi, bunăoară…

– Apropo de englezi, ce a însemnat „nebunia” nunţii regale de la Londra? E un semn că lumea începe să revină la lucruri calde, frumoase, bune?
– Lumea întotdeauna are nevoie de vis şi de oameni care să-l întruchipeze, oricât de dure ar fi timpurile. Eram la New York în acea zi şi mi-am amintit că, 30 de ani mai devreme, mama mea se afla la nunta lui Charles şi a Dianei, iar eu comentam la televiziunea canadiană evenimentul. Am urmărit şi acum nunta şi nu mi-a fost jenă de această „exaltare globală nemotivată”, precum au calificat-o unii. În lumea asta foarte fragmentată, marcată de războaie militare şi economice, a fost un moment de linişte şi armonie necesar tuturor.

– Sunteţi un om globalizat? Şi este globalizarea un avantaj sau o corvoadă?
– Sigur sunt globalizată şi poate că asta ţine de statutul meu de fost emigrant. Eşti acasă peste tot 95%, dar 100% – nicăieri. Stau la Londra, la New York, la Bucureşti, dar cel mai mult sunt pe drumuri. E o dilemă care nu ştiu dacă se va rezolva – cred că sunt produsul hibrid al unei vieţi care a început pe drumuri şi se va termina la fel. Iubesc diverse locuri pentru diverse lucruri. Nu caut la Paris ceea ce am la New York sau la Londra ceea ce am la Paris. Peste tot ştiu unde să mănânc ori să-mi cumpăr haine, dar mai ales am mulţi prieteni. Niciodată nu mă simt izolată şi singură în camera unui hotel.

– Cum s-a întâmplat Moldova? Când aţi aflat de existenţa noastră?
– Pe lângă faptul că am „antecedente” aici, legate de familia mea, am păstrat mereu un dor pentru acest loc. Pentru prima dată am venit la Chişinău în 2004. Am venit cu proiecte de susţinere a copiilor, am creat „Angelus”. Este foarte uşor să te îndrăgosteşti de Moldova, căci este o ţară încă nestricată. Ai sentimentul de prospeţime aici, cu oameni deschişi şi talentaţi. Balul din 6 mai al Fundaţiei „Angelus” a fost o dovadă de implicare. Artiştii şi-au jertfit din timp, toate prăjiturile şi tot ce s-a licitat a fost un cadou. Sunt optimistă!
Şi chiar dacă Hospice „Angelus” nu poate să facă faţă tuturor necesităţilor, să nu uităm că însuşi conceptul de îngrijire paliativă e nou pentru Moldova.

– În ce măsură vă implicaţi în activitatea echipei? Sunteţi şefă? Colegă?
– Suntem o echipă! Dar fiecare are sarcina lui. Doctorul Valeriu Isac este cu deciziile de îngrijire şi medicaţie, John McKellar are grijă de administrare. Avem 17 oameni care lucrează pentru hospice, plus 10-12 voluntari. Eu sunt cel mai mult implicată în strângerea de fonduri şi promovarea imaginii. După primul bal, din 2010, am avut multiple şi diverse oferte de suport. E un lucru mare pentru o societate care a fost sfărâmată o perioadă destul de lungă.

– Poeta rusă Marina Ţvetaeva spune, într-un vers: „Doamne, nu judeca prea sever, căci nu ai fost femeie pe pământ…”. Cum e să fii femeie astăzi?
– Foarte solicitant. Nu mai suntem protejate aşa cum erau bunicile noastre. Dar nu sunt de acord cu relaţia deseori tensionată între bărbaţi şi femei, când fiecare încearcă să-şi impună supremaţia. Viaţa este o căutare a echilibrului, iar între bărbaţi şi femei trebuie să existe armonie. Acum peste tot se dă prioritate la femei, minorităţi etc. Dar nu poţi forţa lucrurile – orice societate are o limită la câtă schimbare poate să absoarbă. Sunt o persoană de echipă şi cred că facem lucrurile mult mai bine în echipă, inclusiv în echipă femei-bărbaţi. Nu vreau o cotă în procente ca să ajung la echilibru. Nu am niciun dubiu vizavi de capacitatea de reuşită a femeilor, eu însămi am reuşit graţie propriilor competenţe – nu am fost o prinţesă răsfăţată. Dar mi-ar fi fost mult mai greu dacă n-aş fi avut susţinerea prietenilor, deopotrivă bărbaţi şi femei.

– Aţi fost căsătorită 19 ani. E mult? E puţin?
– Depinde de vârstă. M-am măritat la 22 de ani – deci, am fost căsătorită o treime din viaţa mea. Nu am încercat să mă căsătoresc, pentru că sunt veşnic pe drumuri şi bărbaţilor le e mai greu să accepte o fire atât de zbuciumată…

– Ar trebui să fie un prinţ?
– În comportament şi educaţie, da!

– Aţi fost vreodată tentată de politică?
– Am fost mai curând tentată de diplomaţie. Dar nu mi se întâmplă la nivel „oficial” – probabil, pentru că oficial ar trebui să aleg între o ţară anume. Sunt cetăţean român şi canadian, am reşedinţă în Marea Britanie, de suflet sunt moldoveană. Şi-mi iubesc toate patriile. Dar nu cred că e totul pierdut. Şi dacă Moldova mi-ar cere să o reprezint undeva, aş face-o cu mare plăcere!

– Vă mulţumim şi să ştiţi că, prin tot ce faceţi, sunteţi deja ambasadoare!