Astăzi 26 Septembrie 2021, Duminică - Ultima actualizare la ora 15:11
babasının taş gibi bir kadını bulup evlenmeye karar vermesi porno ve onu bir de kendi yaşadıkları eve getirmesi sonucunda mobil porno hayalini kurduğu seksi kadının üvey annesi gibi sex hikayeleri olduğunu fark eden genç adam seks tecrübesinin ve üst sex izle seviye olduğu dışarıdan bakıldığında çok net şekilde porno seyret belli olan üvey annesini hayal edip 31 çekerek düşlerken porno izle odanın oradan geçen mature üvey oğlunu görür Odaya hd porno gelip sikini kimin için kaldırdığını soran üvey annesiyle porno farkında olmadan yakınlaşan genç adam boşalmak mobil porno izle için olgun bir kadının hayallerini kurduğunu söyleyince mature porno izle sikini eline alıp amına sokmadan çıplak şekilde üzerine çıktı
Abonamente

Eveniment 7 Iulie 2011, ora 08:52    Din editia print

Şi morţii acuză comunismul (II)Mărturiile unei deportate care a cunoscut chinurile Siberiei

Marime Font

Au trecut mulţi ani de atunci, dar şi acum îmi sună în urechi acel „tuc-tuc, te duc, te duc…”.  În vagonul în care fuseserăm îmbarcaţi, erau mulţi copii mici, de care îţi era mai mare jalea să-i vezi cum le cer de mâncare mamelor, oamenilor din jur. Dar şi maturii suportau la fel de greu atmosfera – de jur-împrejur numai trupuri transpirate, nespălate. Ne umpluserăm cu toţii de păduchi.

În drum spre gulag…

Eram 80 de persoane ticsite pe podelele murdare ale vagonului; unii, mai tineri, se căţărau pe scândurile din capătul vagonului, pentru a scăpa de paraziţi. Nici nu mai ştiam dacă e noapte sau zi – un mic geam, sus, acoperit cu o plasă de fier, abia lăsa să pătrundă câteva raze solare. Într-un colţ de vagon, în podeaua vagonului, bărbaţii au făcut o gaură care ţinea loc de WC - nevoia te învaţă să te descurci… În drum, ne opreau în câmp pustiu şi coboram, ca vitele, laolaltă să ne uşurăm pe sub vagon - bărbaţi, flăcăi, bunei, taţi, mame, bunici, copii, nepoţi. Eram grăbiţi de santinele, înarmate cu baionete, eram supravegheaţi de cânii-lupi dresaţi, gata să facă moarte de om dacă nu te supuneai lor. Unii luau făină, sare, alte produse, căutând să aprindă un foc pe pietre şi să facă în grabă o fiertură pentru copiii flămânzi. Dar nu reuşeau - se dădea comanda să intrăm din nou în vagon şi să ascultăm în continuare tristul refren: „tuc-tuc, te duc, te duc…”.

Trenul nu se grăbea. Îşi urma drumul încetişor, în ritm greoi, sub o arşiţă nemiloasă. Cei din vagon sufereau fiecare în felul său: cineva povestea că gospodăria lui le-a rămas trândavilor din sat, care acum au să se pricopsească, femeile, mai emotive, boceau după cei dragi… Gardienii vedeau că ne macină chinul, mizeria şi ne aduceau, de prin oraşele prin care treceam, ba nişte peşte sărat şi puturos, ba câte-o bucăţică de pâine, cât încăpea în palmă, lipicioasă şi necoaptă. Se mai întâmpla să avem parte şi de câte-o fiertură sură cu miros de varză murată…


Într-o noapte, trenul s-a oprit în apropierea unui oraş. Cred că eram la Omsk. Ne-au spus că vom merge la un punct de dezinfectare şi la baie. Afară începuse să plouă mărunt. În jur era întuneric şi glod. Ne-am încolonat câte şase persoane. Trebuia să parcurgem un drum chinuitor ca să ajungem în acel loc. Cine nu era în stare să ţină pasul şi rămânea în urmă, se alegea cu un torent de sudălmi înjositoare sau era muşcat de cânii-lupi ai supraveghetorilor. Cu greu am ajuns la barăci, unde erau multe maşini militare - etuve şi o baie mare. Ne-am lăsat hainele la etuvă şi, dezbrăcaţi, am mers cu toţii la baie. Era unul dintre puţinele momente în care parcă ne simţeam şi noi oameni. La un moment dat, însă, s-a stins lumina. Am crezut că vom fi ucişi sau arşi în întuneric. Oamenii goi, speriaţi, au pornit spre uşă, călcându-se în picioare… Dar lumina s-a aprins din nou. S-a făcut o linişte de mormânt. Cu mare greu ne-am găsit hainele de la etuvă, apoi ne-am adunat din nou în coloană.

Îmi amintesc şi de alte grozăvii. Trecând peste râul Volga, în tren s-a stins din viaţă un bătrân. Când l-au ridicat din sat era bolnav, dar nu s-au îndurat de el, l-au îmbarcat împreună cu toată familia. Inima nu i-a rezistat – a murit pe drum. La staţia următoare l-au aruncat jos, ca pe o scândură. Nu le-au dat apropiaţilor voie să-l îngroape măcar lângă calea ferată. Fiică-sa, disperată, bocind, găsise un ştergar de mătase, pe care l-a aruncat unui muncitor de la calea ferată, gândindu-se că poate acela va avea grijă să-l îngroape pe taică-său. Soldatul care păzea vagonul a strigat imediat ca trenul să pornească. Am fost cu toţi zguduiţi de acel caz, ne întrebam oare ce ne va aduce şi nouă ziua de mâine…

Peste multe zile de drum prin locurile pustii ale Siberiei, istoviţi de foame, de mizerie şi de zilele toride de vară, aveam să ajungem la destinaţie, în oraşul Biisk, regiunea Altai. Ne-au dat jos din tren în apropierea staţiei Biisk, pe un loc viran. Ploua mărunt. Mult timp ne-au ţinut în frig, ploaie, fără hrană şi acoperiş. Cei care ne luau în primire alegeau persoane tinere, apte de muncă. O femeie cu patru copii mici, alta - cu o mamă în vârstă şi alţi cinci copii între trei şi 15 ani, Ion Botea de 85 de ani - erau trecuţi cu vederea - nu trebuiau nimănui.

Reabilitare în stil stalinist

Tata, care nu fusese deportat, a lucrat la construcţia Hidrocentralei de la Dubăsari, iar când au dat-o în exploatare, muncitorii au fost trimişi în URSS la construcţii. Aşa a nimerit în Kazahstan, aproape de familia sa. Cu greu ne-am transferat din Altai în Kulunda, unde am trăit un an într-un colhoz. După reabilitare, nu ne-am întors în satul Văleni - nu se dădea voie, era frontiera URSS şi trebuia să ai permis de la cei de sus. Ne-am stabilit cu traiul la Corjova, satul lui V. Voronin.

Noi nu am fost bogaţi, dar pentru ca să faci o gospodărie un mare rol juca dibăcia, priceperea şi străduinţa membrilor familiei. În anii 1944-1948 am plătit „postavka” la toate felurile de produse agricole, eram obligaţi. Am fost, la fel, impuşi să cumpărăm obligaţiuni de împrumut de 3%. La noi se hrăneau toţi controlorii, „upolnomocennîie”, care soseau din ierarhiile de cârmuire (de jos până sus), toţi flămânzii şi „cozile de topor” din sat care-i însoţeau. Mâncau cărnos, beau „kvasok”/vin pe alese, de se tăvăleau ca porcii nopţi întregi, că tot la noi le era şi dormitorul, povara cea mai grea pentru familie…

…Astăzi, am ajuns la bătrâneţe, bolnavi şi neputincioşi ca să ne apărăm singuri drepturile. În 1990-1992, am intenţionat şi eu să formulez nişte cereri pentru a obţine moştenirea sau măcar nişte compensaţii pentru gospodăria risipită a părinţilor. Dar n-am reuşit. Am încercat din nou între anii 1994-1996, când s-a creat autonomia Gagauz-Yeri. Mi s-a răspuns că există documente la Arhivă ori la notariat. Am pregătit actele cuvenite. Din păcate însă, m-am îmbolnăvit şi nu m-am putut duce să văd ce s-a hotărât la şedinţă în privinţa mea, iar despre decizie nu m-a anunţat nimeni. Nici nu aveam mare încredere că se va rezolva ceva. În 2006-2007 am mai făcut o încercare, am început să adun din nou actele solicitate, să-mi duc la capăt căutările. De la Arhiva din Vulcăneşti am primit un răspuns cutremurător - mi s-a spus că tata, Zgherea Gheorghe Iacob (care, cum ziceam, nu a fost deportat şi a murit în 1970) ar fi primit în 1992 (!) - 7000 de lei. Mai mult decât atât, şi eu aş fi primit 200 lei! Da, mi-am zis, oare cine l-a adus pe tata, mort în 1970, să primească în 1992 atâţia bani?! Nici eu nu primisem măcar un sfanţ.

Dosarul cu documentele mele pregătite în 2006-2007, prezentat la comisia raională, e dat deoparte. Figurăm ca şi cum ni s-a achitat totul pe deplin. La reproşurile mele, domnul G. C. Vasilache, fostul preşedinte al Comisiei raionale de reabilitare, nici nu a dorit să răspundă. Recent, la sfârşitul lunii mai 2011, am primit răspunsul lui, datat cu… luna iunie 2008. Oare pe unde s-o fi rătăcit această scrisoare, de m-a găsit tocmai peste trei ani?! M-am adresat din nou la comisie, să analizeze dosarul meu la şedinţa viitoare, le-am explicat încă o dată că nici eu, nici tata n-am primit recompensa cuvenită pentru avutul irosit a familiei noastre şi că aştept să se facă dreptate.

Din păcate, starea sănătăţii nu-mi permite, la cei 75 de ani, să umblu prin judecăţi şi să demonstrez minţilor nepăsătoare prin ce tragedii şi nevoi am trecut şi cât de mult şi-au bătut joc de noi comuniştii. Foarte multe rude de-ale noastre au rămas să-şi ducă somnul de veci în Altai, pe locurile suferinţei. De aceea, zic că pe comunişti îi acuză până şi morţii…

Suzana Tecuci,
fostă deportată din raionul Cahul

 Urmărește știrile Timpul.md pe Telegram
blog comments powered by Disqus

Din aceeaşi secţiune

Cele mai noi ştiri de azi

Actualitate 26 Septembrie 2021, ora: 10:58

Emil Hurezeanu: Ce moștenire lasă Angela Merkel și care sunt surprizele, mizele și impactul alegerilor din Germania

Emil Hurezeanu: Ce moștenire lasă Angela Merkel și care sunt surprizele, mizele și impactul alegerilor din Germania

 Deloc „de fier”, fiica unui pastor protestant din RDG, niciodată înaintea timpului ei, dar mereu gestionându-și epoca atent, Angela Merkel va rămâne în panteonul liderilor nonprovidențiali, dar pe măsură și în folosul germanilor și al...

( ) Citeşte tot articolul
Current tier / breakpoint: xs sm md lg xl (= visible only on this breakpoint)

.hidden-xs-down .hidden-sm-down .hidden-md-down .hidden-lg-down

.hidden-xs-up .hidden-sm-up .hidden-md-up .hidden-lg-up .hidden-xl

.hidden-xs (only) .hidden-sm (only) .hidden-md (only) .hidden-lg (only) .hidden-xl (only)