MICA ROMÂNIE din Kazahstan: cum au supravieţuit 40.000 de români în stepele Asiei

publicat în Actualitate pe 27 Martie 2012, 03:22

Interviu cu prof. Nicolae Plushkis – preşedintele Societăţii Culturale Române “Dacia” din Kazahstan. 

Domnule Nicolae Plushkis, o să începem prin a vă întreba: de ce e nevoie de o asociaţie a românilor în Kazahstan, atât de departe, în inima stepelor Asiei...?

Pentru că în Kazahstan sunt, oficial, 21.000 de români. Neoficial sunt 40.000 de mii. De ce? Pentru că dacă are o fiică, s-a căsătorit, a făcut copii, copiii au fost trecuţi după naţionalitatea tatălui. Deja devine ori rus, ori neamţ, ori kazah...

Sunt trecuţi în acte ca “români” sau ca “moldoveni”?

Cei mai mulţi sunt moldoveni. Dar nu pentru că aşa s-au declarat, ci fiindcă naţionalitatea unui copil era stabilită de naţionalitatea tatălui, pe teritoriul fostului URSS. Şi acum, în Kazahstan, e la fel. Români sunt doar vreo şaizeci, iar asta pentru că sunt urmaşi ai foştilor prizonieri de război români. Urmaşii celor stabiliţi aici pe vremea ţarului şi apoi pe vremea sovieticilor, dacă au venit din Basarabia, sunt trecuţi ca “moldoveni”.

Şi dumneavoastră ce naţionalitate aveţi?

O să râdeţi. Eu nu sunt trecut nici român, nici moldovean, ci lituanian, pentru că mama mea s-a căsătorit cu un lituanian.

Explicaţi-ne cum şi când au ajuns românii – fie că-i numim aşa sau moldoveni, basarabeni - în Kazahstan?

Au fost mai multe trepte. Prima dată s-a întâmplat asta pe timpul lui Stalâkân, când Basarabia era în Imperiul Ţarist; atunci basarabenilor li s-a promis pământ. Prin 1906... Şi ţăranul nostru, după pământ, o plecat în Kazahstan, cu carul, cu boii... Au mers caravanele şase luni până acolo. Când au văzut pământul din Kazahstan, că nu rodeşte, nu se face nimic pe el, unii s-au întors. Alţii, nemaiavând posibilităţi, au rămas acolo. Şi în ziua de azi s-au păstrat în regiunea Aktubinsk două sate, unu-i spune Basarabka şi altu-i spune Moldovanka. Al doilea val a fost după 1940, 28 iunie, mai exact, undeva prin 1941. A fost primul val de deportări. Arhivele cu deportaţii au fost închise, nu avem o statistică a deportărilor. Dar am trimis o scrisoare la arhive, pentru că abia acum KGB a dat voie să se deschidă. Dar cred că cel puţin 40.000 de deportaţi au fost, din Basarabia şi Bucovina de Nord.

Cum trăiau ei? În ce condiţii?

Deportaţii munceau la stat, forţat, nu aveau nici un drept. Trăiau în bărăci cu paturi de scânduri, suprapuse. Foarte mulţi nu au rezistat şi au murit, pentru că sunt nişte friguri nemaipomenite. Anul acesta am avut şi temperaturi de minus 52 de grade, în Kazahstan. Şi mulţi au murit, mulţi s-au întors. Am găsit, iată, o familie pe nume Creţu, care vine de undeva din Făleşti. Aceia au fost deportaţi aşa: o mamă, trei copii mititei, o soră mai mare şi taică-su. I-au adus până la Munţii Urali. Pe taică-su şi pe sora mai mare i-au trimis undeva în Siberia, că nu mai ştiu nici în ziua de azi nimic de ei. El, cu maică-sa şi cu ăştia mai mici – unul era născut în '37 – au fost duşi în Kazahstan. Să-mi ziceţi mie, ce păcat făcuse copilul ăla mai mic, de trei ani şi ceva, să fie luat din satul lui şi dus tocmai la frigurile alea din Kazahstan? Şi cum îmi povesteşte, după interviul pe care l-am luat de la dânsul, abia în '53 prima dată au îmbrăcat chiloţi, nici asta nu aveau. Datorită poporului kazah, care îi lua prin iurte şi-i îmbrăca, îi hrănea, au supravieţuit. Au învăţat... iacă, acel despre care vă vorbesc, a devenit inginer, apoi director la o mină din Kazahstan, acum e pensionar.

Ce meserii au?

Păi, uite, Simion Plămădeală a fost miner, eu sunt profesor de sport. Avem mulţi profesori. La şcoli am găsit nume cum e Munteanu, şeful poliţiei financiare a regiunii se numeşte Puşcaşu.

Ce se spune despre români, despre basarabeni, în Kazahstan?

Nu ştiu ce se spunea despre moldoveni, dar înainte se spunea. Dar acum, datorită înfiinţării societăţii şi pentru că noi suntem prezenţi peste tot în costume naţionale, cu cântece, cu bucate româneşti, acum se uită cu totul altfel, au înţeles ce înseamnă România.

E greu să-i adunaţi laolaltă?

Să-i aduni de prin toate părţile Kazahstanului e practic imposibil, dar dacă te uiţi pe hartă, cam 10 Românii cred că încap pe teritoriul Kazahstanului. Noi suntem în centru, unde avem oficial 3.867 de români. Ei le zc “moldovani”, dar pentru mine tot români sunt. Din toate regiunile, cei mai mulţi sunt la noi.

Acum deschidem o filială în regiunea Zhezkazgan, unde se află cea mai mare exploatare de cupru, a doua se deschide în Almata şi mai este o filială la Pavlodar. Putem să-i unim. Vrem să facem şi un congres al românilor din Kazahstan. Mai dorim ca anul acesta să ridicăm un monument în memoria deportărilor staliniste în Kazahstan. Din Bucovina de Nord şi Basarabia. Este un monument în Kazahstan ridicat în memoria soldaţilor români prizonieri de război, care au fost peste 7.000 şi mulţi au murit acolo şi au fost îngropaţi în Karaganda. Monumentul ăsta parcă ne uneşte pe toţi, este ceva sfânt. A fost şi Băsescu, Iliescu l-a deschis. Toţi miniştrii de externe au fost acolo. Pe 1 mai e Ziua Popoarelor din Kazahstan. Toate popoarele sărbătoresc identitatea, cultura lor. Ultima oară am scos 40 de români în costum naţionale, în stradă.

Domnule Nicolae Plushkis, nici destinul dumneavoastră nu e tocmai “liniar”. V-aţi născut în Călăraşi, R. Moldova, tatăl fiind lituanian, mama româncă. Acum locuiţi în Karaganda, Kazahstan, fostă republică sovietică...

Mama e româncă, e Munteanu, şi e născută în 1935, când nu era Republica Moldova. Eu, după paşaport îs lituanian, că tata a fost lituanian. Dar după suflet, după minte şi după gândire, sunt român. Eu nu m-am născut în Kazahstan, ci în Republica Moldova. În Kazahstan am ajuns în anul 1980. Eu am ales să merg în Kazahstan. De ce? Sincer, mi s-a spus că în Moldova “nu trebuiam”.

Cum adică “nu trebuiaţi”? De ce?

Ştiam prea bine limba română. Acolo am făcut facultatea de sport. Sunt antrenor emerit al Kazahstanului, antrenez o echipă de basket, sunt arbitru internaţional, predau la facultate, am fost şef al catedrei de educaţie fizică la Universitatea din Karaganda. Am făcut legături cu Universittaea Babeş Bolyai, am trimis acum nişte studenţi din Karaganda care fac masteratul la Cluj.

Vorbiţi excelent româneşte...

Noi am avut o şcoală foarte bună la Călăraşi, iar învăţătorul nu ne punea să scriem “Caiet de limba moldovenească”, dar “Caiet de limba maternă”. Vorbim limba mamei, limba română. Nu ştiu dacă sunt un cetăţean al planetei, dar noi suntem singurii care duc cultura românească atât de departe în spaţiul ex-sovietic. Tradiţiile şi obiceiurile noastre, le arătăm la toţi.

Ce înseamnă prezenţa românilor la cele două mari sărbători ale ţării în care locuiţi acum, Ziua Popoarelor din Kazahstan şi Ziua Limbilor Popoarelor din Kazahstan?

Ziua Popoarelor este pe 1 mai, iar Ziua Limbilor e pe 28 septembrie. Noi din timp ne gătim, iată, spre exemplu, femeile noastre fac bucatele – se îndeamnă una pe alta: tu faci sarmalele, tu faci plăcintele, tu faci mămăligă ş.a.m.d. - ca să avem toate mâncărurile noastre tradiţionale pe masă. Copiii sunt organizaţi în stilul lor, cu dansurile, cu cântecele, noi – cu baladele. Şi ce e important e că bătrânii – aţi văzut, la Alba Iulia, că v-am adus un bătrânel de optzeci şi ceva de ani, pe dl Rusnac – au o mândrie să arate că sunt români: “Iaca, mă îmbrac cu ia, cu cămeşa asta românească”, spun ei, şi până şi drapelul românesc îl iau în mână.

Vorbeaţi despre bucatele româneşti – cu ele se fac nunţile, se fac botezurile, se fac duminicile în familie.

Cu bucatele româneşti suntem prezenţi permanent. Noi tot timpul avem până şi brânză de oaie, brânză de burduf – pe care o aducem tocmai din România – de mămăligă nici vorbă nu poate să fie să lipsească, pentru că am adus făină de popuşoi, ca să putem să ne facem. La noi, la sediul Societăţii, avem o bucătărie acolo, unde facem mâncare şi ne grămădim toţi la masă, practic, în fiecare duminică.

Soţia dv., care e rusoaică, găteşte româneşte... de la cine a învăţat?

De la mine...

Şi prietenii dv., care sunt de atât de multe naţionalităţi, cum apreciază bucatele româneşti?

Foarte bine. E aşa, ca un exemplu. Când este 1 mai, se face o masă afară, plină cu bucate româneşti. Noi nu dovedim să-i hrănim pe toţi, de alte naţionalităţi, care ajung la masa noastră. Parcă trec hoardele tătărăşti, mătură tot.

Copiii dumneavoastră vorbesc româneşte?

Vorbesc. Şi soţia mea vorbeşte, că am învăţat-o limba mamei mele. Copiii i-am trimis la şcoală în Basarabia şi apoi în România.

Dar biserică în limba română aveţi?

Biserică în limba română nu este, numai biserica ortodoxă rusă, unde mergem cu toţii, de toate naţionalităţile. Toate sărbătorile le facem cu ruşii, pe stil vechi. Dar aş vrea să vă spun că mai este o sărbătoare mare pentru noi, 31 mai, când este ziua jertfelor staliniste. Atunci, tot timpul mergem la monument, cu flori, cu ambasadorul ori cu consulul României în Kazahstan. Mergem la monumentul ridicat în memoria soldaţilor români prizonieri în Kazahstan. Au fost peste 7.000, din care au murit mai mult de 900. Ceilalţi, o parte s-au întors în România, alţii au rămas acolo şi s-au căsătorit cu kazahe. Pot să vă dau câteva exemple de familii: Caşoveanu, Cotoi, care au urmaşi. Părinţii au fost în lagăre, s-au căsătorit. Era o lege: el fiind prizonier într-un lagăr stalinist, dacă se căsătorea cu cineva de acolo putea să meargă seara acasă. Ziua venea la muncă. Era vorba de muncă forţată, foarte grea, că mai bine făceai zece războaie o dată decât muncile astea. Ziua îi puneau şi săpau şanţuri, noaptea mureau ori de frig, ori de foame, îi aduceau cu săniile, îi băgau în gropile astea, ziua mergeau cu tancurile pe deasupra, să taseze pământul, să nu ştie nimeni ce s-a întâmplat. Asta o fost şi soarta nemţilor, a finlandezilor, a ungurilor, japonezilor, a francezilor, a azerilor, chiar şi a ruşilor, a coreenilor, a lituanienilor, a kârgâzilor, a kazahilor, chiar... Toate aceste naţionalităţi au acum monumente acolo.

Câte naţionalităţi există în Kazahstan?

Sunt 130 de naţionalităţi.

Românii sunt o comunitate mai mică, mai mare?...

Cea mai mare comunitate e a nemţilor, iar pe locul doi sunt ruşii... dar ei nu au unirea pe care o avem noi, nu pot să stea la masă împreună, cu bucate, cu cântece... Mai sunt ucraineni mulţi. În momentul de faţă important este că am reuşit să ne unim. Aşa vedem câţi suntem, câţi mai vorbim limba...

Spuneaţi despre d. Simion Plămădeală că şi-a vândut surtucul ca să cumpere un volum din Eminescu..., la un moment dat când în Karaganda au ajuns nişte români care vindeau cărţi româneşti tipărite cu grafie latină. Mai spuneţi-mi o anecdotă, o istorie de-a românilor din Kazahstan.

O să vă mai spun una de-a lui Simion Plămădeală: în 2008, cu ajutorul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, am făcut, cu mai mulţi românia din Asociaţia “Dacia”, o vizită în Moldova şi-n Bucovina, pe la toate mănăstirile, şi a fost şi Simion Plămădeală cu noi. Pe cine întâlnea pe drum, el îl oprea şi-i spunea: “Îmi pare foarte bine că vorbiţi în limba poporului nostru, că vorbiţi româneşte”... L-am întrebat atunci: “Moşule, dar în ce limbă ai vrea să se vorbească în România?”.

Unul dintre cei mai bătrâni români din Kazahstan, de 94 de ani, ar putea fi oaspetele Albei Iulia, la Congresul Spiritualităţii Româneşti, pe 1 decembrie 2012. Cine este acest om? Cum a rezistat el vorbind româneşte?

Am o agendă telefonică, pe calculator, unde din când în când mai bag câte un nume românesc. Hai să spunem... Munteanu, şi îmi apar şase nume. Încep să-i sun. Aşa am dat peste omul acesta. Îi spune Creţu, are 94 de ani, a trecut două războaie... Vorbeşte perfect limba. E deportat... Vom afla curând şi povestea lui.

Pe care vă rugăm să ne-o istorisiţi şi nouă.
Negreşit!

Via Jurnalul Național