Mircea Druc:„Să nu vorbim despre Unire! Să ne unim! Să nu vorbim despre iubire, să ne iubim”

publicat în Interviu pe 3 Decembrie 2018, 07:01

Astăzi, se împlinesc 100 de ani de la realizarea Marii Uniri. Basarabia a avut mari personalități care, după ce au înfăptuit unirea provinciei cu Țara-mamă, în 1918, s-au manifestat plenar și în cadrul României Mari. De la proclamarea independenței Republicii Moldova până astăzi, una dintre personalitățile marcante de dincoace de Prut este Mircea Druc. Domnia sa a activat în cele două state românești, care nu au reușit, deocamdată, să se re-unifice. Vă propunem în continuare un interviu cu Mircea Druc, deputat în primul parlament al Moldovei ales democratic, care l-a numit în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri.

- Domnule Druc, ați fost și deputat în primul Parlament ales în mod democratic la Chișinău, și primul șef al Guvernului instalat de acest Parlament. Făcând o ochire retrospectivă, ce amintiri vi s-au întipărit adânc în memorie din acele vremuri, de la unele evenimente?
- Bine, s-o începem cu aducerile aminte... În primăvara lui 90, locuiam provizoriu la hotelul „Codru”, unde erau cazați și ceilalți deputați care veneau la sesiune din raioane. Într-o dimineață, traversam parcul și am văzut un cetățean agitat. Gesticula, gata să se încaiere cu doi colegi care mergeau înaintea mea, la vreo zece pași. Am intervenit, m-am luat cam dur de el. De atunci și până astăzi, am rămas cu o întrebare angoasantă, fără răspuns. De ce nu a scos nici un sunet, nici o vorbă „moldovenească”, chiar și după tirada mea în română? Mă privea cu ochii unui om care nu înțelegea ce spun și s-a retras în fugă. Individul acela era, într-adevăr, un „naționalist moldovean”, cum afirmau deputații rusofonii?

În acea perioadă, excesele, actele de huliganism erau atribuite membrilor Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni. Îmi era rușine. Mă indigna acest neadevăr, fiindcă umbreau idealul unionist. Instinctiv, m-am apropiat și mi-am cerut scuze de la cele două persoane agresate. Astfel, i-am cunoscut pe deputații de Tiraspol Ana Volkova și Igor Smirnov. Ulterior, m-am întrebat: de ce, în numele cui mi-am cerut scuze? Cine eram? Un simplu deputat, ca toți ceilalți. Nimic mai mult. Ce răspundere purtam pentru actele de huliganism din Chișinău? Sau poate că nu erau acte de huliganism, ci niște provocări bine organizate. Dar de cine și cu ce scop? Cu Volkova și Smirnov nu ne-am mai văzut după plecarea demonstrativă din Sovietul Suprem al RSSM a deputaților separatiști. Dacă ne-am fi întâlnit cumva, i-aș fi rugat să-mi răspundă la o singură întrebare: „Mai țineți minte întâmplarea aceea din aprilie 1990, la Chișinău? Eu nu pot uita incidentul. Din mai multe motive.

La mai puțin de o sută de zile de guvernare mi-am dat seama: încercarea disperată a românilor basarabeni de a păstra fărâma de libertate, obţinută odată cu Perestroika, era sortită eşecului. Organele legitime din RSS Moldova făceau tot posibilul să stopeze fărădelegile, atacurile înarmate din raioanele de est. Eram obligați să ne apărăm locuitorii terorizați. Cu toate acestea, Centrul imperial ne-a tratat și pe noi la fel de dur ca și pe toți promotorii reformelor democratice din colonii. Constatam, totuși, anumite situații specifice. În RSSM, de exemplu, spre deosebire de alte republici unionale, executivul și structurile administrative, încă absolut sovietice, erau subminate de un guvern paralel, tot sovietic și acesta. Uzurpatorul puterii de stat legitime, care ne hărțuia permanent, controla și dicta în raioanele de peste Nistru, la Tighina și la Comrat. Dar NOI, în 90, încă nu puteam spune deschis lucrurilor pe nume. Puţine persoane cunoşteau dedesubturile și câţiva jurnalişti ruși au încercat să clarifice problema, dar au fost reduşi la tăcere, imediat şi pentru totdeauna.

Amintiri... Amintiri... În iunie 1990, la scurt timp după formarea noului executiv, Sovietul Suprem luase în dezbatere „Decretul cu privire la puterea de stat”. Deputații comuniști au făcut tot posibilul ca Decretul să pice la vot. Mulțimea în stradă se agita (devenise o cutumă la Chișinău să aștepți în fața Parlamentului rezultatul votării). Desigur, gâștele sălbatice s-au alarmat. Furioșii au atacat sediul CC al PCM. Mulțimile vociferau amenințător, cerând „capul lui Moțoc”, adică al primului secretar Petru Lucinschi. Reporterii localnici și străini transmiteau evenimentul în direct. Unii au remarcat: „Șeful PCM a scăpat de un adevărat linșaj numai datorită intervenției prompte a noului prim-ministru Druc”.

Prin septembrie 1990, primesc o telegramă de la Tighina... Președintele Sovietului orășenesc, Ghimn Pologov, mă anunță că refuză categoric organizarea planificatei ședințe itinerante a guvernului RSSM la Bender. Motivul: ar duce la acutizarea extremă a situației social-politice din oraș și din toată regiunea. Consecințele venirii mele erau imprevizibile și el își declină orice răspundere. Ca să vezi, Mircea Druc, acest „unionist blestemat” în devenire încă nu reușise să pună la cale sau să comită măcar una din faptele sale „monstruoase”. Dar „gâştele colhoznice” erau deja în stare de alertă, dispuse să atace chiar și pe malul drept al Nistrului. Cu depeșa în mână, am contactat la telefon semnatarul, deputat și el în Sovietul Suprem al RSSM: „De ce vizita de lucru a unui șef de guvern, ales de voi, deputații Sovietului Suprem al RSSM, conform legislației în vigoare, prin vot deschis și, practic, în unanimitate, ar duce la „acutizarea extremă a situației social-politice în oraș și în toată regiunea”? Ce nelegiuire a reușit să comită Druc, colegul dumitale? Obrăznicia voastră n-are limite, tovarășe Pologov!”
Cu toată adversitatea separatiștilor, la 17 septembrie 1990, am convocat o ședință itinerantă a guvernului RSSM la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului. Am mers acolo cu ştiri bune pentru conducătorii de întreprinderi. Obţinusem la Moscova, cu mare greu, permisiunea de a cumpăra pe valută, de la un producător italian, o linie de îmbuteliere performantă. Era destinată fabricii „Buchetul Moldovei” din Dubăsari. Mai aveam cu ce să-i bucurăm și pe cei din industria materialelor de construcţii: două linii tehnologice noi, de fabricaţie sovietică. Ne aflam în sala de festivităţi a Comitetului executiv orăşenesc, în plină şedinţă. Brusc, dă buzna Natalia Iosifovna Pojidaeva. O activistă din partea locului a STK (Sovietul colectivelor de muncă). Îmi întinde demonstrativ o listă cu revendicările rusofonilor din Dubăsari. După care mă întreabă provocator: „Care-i atitudinea Chișinăului față de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană?”. „Nimeni nu recunoaște autoproclamata republică”. „Dacă-i așa, atunci nici noi nu te recunoaștem!”.

În toamna lui 90, începuse deja contraofensiva gâștelor colhoznice. În august, 21 de sate găgăuze, și acelea neomogene, se declară Republică. La câteva luni, evenimentele de la Suhumi au devenit posibile și la noi, la Dubăsari, în ziua de 2 noiembrie 1990. Cauzele conflictelor la Suhumi și la Dubăsari erau diferite. Însă comportamentul participanților și rezultatul final erau aceleași: pierderi de vieți omenești. În primăvara lui 92, neoliberalii democrați de la Kremlin au dat startul pentru refacerea Imperiului. Mass-media controlată de anumite grupuri de interese primise indicații, strict confidențiale, să demareze o cruciadă contra Chișinăului. Formatorii de opinie de la Moscova și Kiev, Tiraspol și Chișinău aveau sarcina să toarne benzină pe foc pentru ca flăcările să cuprindă întreg spațiul dintre Nistru și Prut. Serviciile secrete contribuiau și ele cu elan și abnegație la pregătirea informațional-psihologică a iminentei dezmembrări a Republicii Moldova. Fiind controlați de anumite structuri, numeroși jurnaliști nici nu conștientizau că erau nocivi. Alții, educați în spirit imperial, nu puteau să scrie altfel. În 1991, cunoșteam câțiva ziariști care contactau direct cu viitori puciști de la Moscova. Însă, în cele trei zile din august 91, cât a durat rebeliunea, ei nu au reușit să se deconspire. Ulterior, s-au manifestat agresiv, ca mercenari ai războiului informațional-psihologic. Agresiunea psihologică informațională includea diverse tehnici de manipulare. Jurnaliștii aserviți veneau cu patos bolșevic, cu lirică sovietică și atmosferă revoluționară. Kremlinul a lansat un „apel istoric”; oamenii erau încă sovietici. Rătăciți și inocenți, creduli și de toate semințiile, ei percepeau „creativitatea mitologică” și minciunile jurnaliștilor ca atare: „Renaşterea Rusiei mărețe a început de la malurile Nistrului! Pridnestrovie - un simbol! Tiraspol - primul loc din Uniunea Sovietică unde populaţia rusofonă a ştiut să-şi apere drepturile”. Astfel, cinci raioane de est ale Republici Moldova au devenit practic atelierul renașterii Imperiului, fie țarist, sovietic sau neoliberal. Și foarte mulți ucraineni, găgăuzi, bulgari și ruși au luptat cu arma în mână contra românilor basarabeni.

În 1990-1991, noi, unioniștii, eram niște arbori înfloriți. Am crezut feciorelnic și ne-am deschis prematur în fața paselor de magie ale Zânei numite „Democrația”. Luaserăm drept adierea primăverii un preludiu al înghețului imperial prognozat. Minciunile transmise în direct au însemnat mai mult decât un duș rece pentru noi, unioniștii basarabeni și nord-bucovineni. Pentru mine, personal, atacul mediatic și psihoagresiunea, dezinformarea și manipularea scandaloasă nu erau o surpriză neplăcută. Erau o mare deziluzie, după care mi-am revenit nespus de greu. Și am rămas la estimarea din 1990-1992: mass-media nu are cum să fie imparțială.

Constat că nici unul dintre militanții Mișcării de eliberare națională din teritoriile răpite de Uniunea Sovietică nu sunt considerați „politicieni de succes”. Devotamentul și sacrificiul lor nu valorează. Mă gândesc la marginalizații Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Alexandru Șoltoianu, Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur, Ilie Ilașcu, Ilie Bratu și mulți, mulți alții. În schimb, la Chișinău, performeri în politică sunt Petru Lucinschi, Mircea Snegur, Vladimir Voronin, Igor Dodon, Ilan Șor, Renato Usatîi etc. Urmărind viața politică din spațiul ex-sovietic și fostul lagăr socialist, constat că un om rezonabil, instruit, devotat unui ideal își dă seama rapid pe ce lume trăiește.

Totodată, mă întreb de ce, mă rog, nu s-ar implica în politică tot mai mulți tinerii basarabeni care scriu și critică vehement pe bloguri? După dezamăgirile inevitabile, investesc în continuare speranțe în tânăra generație de unioniști români, inclusiv basarabeni și nord-bucovineni. Personal, mi-am însușit demult viziunea lui Vasile Alecsandri, clasicul literaturii române: „E unul care scrie mai bine decât mine/Cu atât mai bine Țării și lui cu atât mai bine”. În limita posibilităților, i-aș susține pe toți tinerii într-o eventuală campanie electorală. Dacă ar veni cu o platformă unionistă, bineînțeles.

– Unii analiști consideră că imediat după puciul din august 1991 a fost cel mai propice moment pentru Unirea a ceea ce a mai rămas din Basarabia cu Țara-mamă. Printre cei 380 de deputați din primul legislativ erau și mulți unioniști. Cum credeți, de ce nici nu s-a examinat această opțiune, nici nu a propus nimeni Unirea cu România?

– Dintre cei 380 de „deputați ai norodului”, aleși în circumscripții la primul scrutin relativ liber din februarie 1990, numai 60 ne-am declarat unioniști. Pentru noi, 27-31 august 1989 a însemnat o primă și mare victorie. Iar 27 august 1991 n-a fost decât o inducere în eroare, o iluzie, deoarece n-am crezut că independența, proclamată în ziua aceea, înseamnă și independența față de Patria-mamă România.
Am perceput „Declarația de independență a Republicii Moldova” ca pe o posibilitate de ieșire din imperiul sovietic și un prim pas spre reîntregirea Patriei noastre - România. Însă, a urmat o reorientare a politicii oficiale spre menținerea teritoriilor de est ale României în zona de influență a Rusiei, care s-a încheiat cu o capitulare totală a autorităților de la Chișinău în fața unui stat agresor. Starea de vasalitate în care s-a pomenit R. Moldova demonstra încă o dată caracterul iluzoriu al independenței ei și reconfirma necesitatea reîntregirii teritoriilor românești ocupate ca unică șansă de supraviețuire. În 2016, Marius Diaconescu a publicat în www.adevărul.ro un document inedit: „La 28 iunie 1991, Senatul SUA a emis Rezoluția 148, prin care susține reunificarea R. Moldova cu România”. La 27 august 1991, dacă am fi avut știre de Rezoluția 148, mesajul meu ar fi fost următorul: Domnule președinte Mircea Snegur! Domnule președinte Alexandru Moșanu! Domnilor deputați ai poporului! Afară, în Piața Marii Adunări Naționale, poporul, care ne-a ales, cere să reconfirmăm, prin votul nostru, ceea ce au decis, la 27 martie 1918, predecesorii noștri, deputații Sfatului Țării! În caz contrar, nimeni nu va putea ieși din incinta parlamentului!”.

Îmi dădeam seama, totodată, că Moscova și Kievul ar fi recunoscut imediat independența RMN, declarată la Tiraspol cu două zile mai înainte ca Chișinăul să fi declarat independența Republicii Moldova. În consecință, Armata 14 ar fi blocat toate trecerile peste râul Nistru, devenit din nou frontieră cu România. Atât, și nimic mai mult. Căci, conform Rezoluției 148, SUA urma să recunoască reunificarea Republicii Moldova cu România.

– Totuși, pe 28 noiembrie 1991, ați rostit un discurs în sala Parlamentului României în care ați declarat răspicat: „Vrem reîntregirea Patriei!”…

– Noi, unioniștii, după destrămarea URSS, urmăream un obiectiv politic primordial: să demonstrăm comunității internaționale că frontiera pe Prut devenise o chestiune fictivă. Pentru românii care au sperat și au supraviețuit o jumătate de secol, barierele artificiale nu au mare importanță. Am decis: după o eclipsă de 50 de ani, românii din teritoriile naționale temporar ocupate vor fi reprezentați în forul suprem al Țării-mamă. Eram siguri că prezența noastră, a românilor înstrăinați, în viitoarele campanii electorale înseamnă o primă victorie politică pentru întreaga națiune română. Opinia publică mondială constata că România, urmând exemplul Germaniei, își refuză statutul de țară dezmembrată. La alegerile din 1992, am fost primul candidat din Basarabia la funcția de președinte al României. Cu certitudine, cei prezenți la Biroul Electoral Central, în seara zilei de 27 august, când îmi depuneam candidatura, nu intuiau ce se petrecea în sufletul meu. Era o zi de doliu național pentru pierderea raioanelor de est ale Republicii Moldova și a Tighinei. Aveam deja informații că faza fierbinte a războiului ruso-român de la Nistru s-a stopat. La 21 iulie 1992, la Moscova fusese semnat de către Snegur și Elțîn, asistați de Smirnov, un dubios „Acord de pacificare”. Secesionista Pridnestrovie obținuse tot ce-a dorit, inclusiv dreptul la autodeterminare, în ipoteza unirii Republicii Moldova cu România. Una dintre condițiile „armistițiului rușinii” a fost desemnarea lui Andrei Sangheli ca prim-ministru și destituirea miniștrilor Ion Costaș, Anatol Plugaru și altor patrioți. Chișinăul n-a cerut în schimb măcar eliberarea prizonierilor de război, a patrioților basarabeni din închisorile separatiștilor, grupul Ilie Ilașcu. România fusese complet eliminată de la negocierile instituite de Mecanismul Cvadripartit. Neoliberalii de la Kremlinul „amicului” meu Boris Elțin ne-a plasat o bombă cu ceas - trupele ruse staționează în R. Moldova și în prezent.

– La 1 decembrie 1991, un grup de parlamentari de la Chișinău și București, ați constituit Consiliul Național al Reîntregirii – CNR. Ați fost ales în funcția de președinte al Consiliului Național al Reîntregirii și se pare că ați fost și ultimul președinte al CNR. Ce s-a ales din CNR?

– Am știut din start că am pornit pe calea cea bună. Regret, însă, că predicția mea nu s-a adeverit: la 1 decembrie 1991, când un grup numeros de parlamentari de la Chișinău și București au constituit Consiliul Național al Reîntregirii, spuneam că ne vom reuni în iulie-august anul 1992. Au fost ratate câteva oportunități de a ne reapropia și reîntregi. Dar, nu e un pericol de moarte pentru idealul Unirii. Între timp, am înregistrat anumite perioade de stagnare a unui proces istoric ireversibil. Destinul CNR este similar cu cel al organizațiilor non-guvernamentale fără putere politică și suport financiar.

Cu pașaportul românesc în buzunar, dar se declară antiunioniști

– Sunteți la curent, cred, cu politica socialiștilor lui Dodon, care umblă cu pașaportul românesc în buzunar, dar se declară antiunioniști, unii chiar fățiș antiromâni...

– Cred, sper că Statul Român va respecta în continuare legea privind cetățenia. La momentul oportun, având un milion de concetățenii în teritoriile naționale dintre Nistru și Prut, noi, românii, vom găsi modalități democratice, europene, pentru a tempera/eradica orice formă de exhibiționism antiromânesc.

– Cum explicați faptul că, după ce România a făcut atâta pentru R. Moldova: aproape o mie de grădinițe reparate, o sută de milioane de euro credit nerambursabil, mii de burse de studii pentru copii basarabeni, ca până la urmă moldovenii noștri să voteze masiv cu partide filoruse?

– Întrebarea mă îndeamnă la niște posibile analogii și comparații. La Chișinău, în ianuarie 1971, trăiam o experiență inedită. Ajunsesem un „prezumtiv criminal” și martor în „Dosarul Alexandru Șoltoianu”, unul dintre liderii Mișcării de renaștere națională a românilor din teritoriile ocupate de URSS. Nu pot să uit sarcasmul didactic, debitat în rusește, desigur, de „anchetatorul superior pentru cauze penale deosebit de grave al Secției de anchetă a KGB din RSSM”, un moldovean născut pe malul stâng al Nistrului: „Mircea Gheorghevici! Tu și prietenii tăi naționaliști aparțineți generației postbelice. Armata Roșie a eliberat Moldova de sub ocupația româno-fascistă. Voi, moldovenii de pe malul drept al Nistrului, puteți studia oriunde. Tu, de-o vorbă, ești de invidiat: ai absolvit Universitatea de Stat din Leningrad! Acum, poftim, lector superior la Institutul Politehnic! Cu Rumânika ta, la sigur, ai fi umblat în opinci. Ai fi păscut oile. Ai fi argățit la culaci… ”

La ora actuală, Patria noastră, România, face tot posibilul ca să ajute conaționalii din afara actualelor frontiere ale Statului Român. Iar partidele filoruse din Republica Moldova au electoratul lor specific. Și orice ar întreprinde România, cei circa 35% de alogeni și etnici români, dezorientați de propaganda românofobă a Moscovei, vor fi antiunioniști prin definiție. Și ar fi bine ca noi, românii, să nu cerem recunoștință pentru binele făcut, ca să nu comitem, în plan psihologic, aceleași erori ca și „eliberatorii” sovietici.

- Toată românimea serbează centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie, însă noi, basarabenii și nord-bucovinenii ne aflăm tot acolo unde aflam încă acum 27 de ani, dacă nu mai departe de Visul de Aur. Când credeți că vom mai avea o șansă de reîntregire, așa cum a fost în 1991. Chiar e nevoie de cataclisme, zdruncinături în istorie pentru a realiza Unirea? Căci se pare că basarabenii se complac în autosuficiență și în sărăcie, de aspectul spiritual și identitar nu prea avem ce vorbi, fiindcă, din păcate, cei mai mulți moldoveni și-au luat cetățenia română pentru a pleca la muncă în țările UE, nu de aia că se simt români…

- Nu văd corelația între ”a fi român” și ”a pleca la muncă în țările UE”. Cu certitudine, cele trei milioane de conaționali, care au plecat, se simt români. O bună parte ar reveni în țară dacă ar avea de lucru și niște salarii decente. Nihil sub sole novum! În 1959, prietenul meu, regretatul poet și jurnalist Petru Dudnic, lucra la un mare combinat de ciment din Karaganda. Păstrez și astăzi scrisorile în care îmi descrie soarta moldovenilor plecați la muncă. Eu, la 16 ani, lucram tractorist și combainer în ținutul Altai, la frontieră cu China. Cu siguranță, m-aș fi simțit mai bine în Portugalia, în Spania sau Italia. Apropo, cine le oferă cetățenilor plecați din Republica Moldova un miliard de euro anual? Și celor plecați din România trei miliarde de euro anual. Calculați cât era fondul de salarii anual în RSSM? Câți bani trimiteau acasă basarabenii și nord-bucovinenii muncind la BAM, la pământurile desțelenite din Kazahstan, la exploatările forestiere din Republica Komi, la prășitul sfeclei în Ucraina, la pescuit în Kamceatka și în minele de la cercul polar?

- Cineva spunea că avem mare noroc că între noi și Rusia stă Ucraina. Credeți că soarta noastră depinde de cum se va încheia conflictul dintre cele două țări slave? Că până la urmă orice război are și un sfârșit…
- Aserțiunea „avem mare noroc că între noi și Rusia stă Ucraina” îmi amintește de un banc cu niște copilași ruși: «Хорошо, что наш папа пьет, сдаём бутылки и у нас есть на что хлеб купить». În cazul nostru zicem: „Tare-i bine că teritoriile noastre răpite de URSS se află în componența Ucrainei. Iaca, Rusia nu le poate ocupa!”. În viața mea, n-am întâlnit măcar un ucrainean, care să fie de acord cu revenirea României la frontierele din perioada interbelică. În Ucraina și în afara ei există suficiente forțe doritoare să ocupe toată Basarabia și toată Bucovina. Unii s-ar mulțumi cu triunghiul Ucraina - Republica Moldova - Georgia cu punct de control și comandă la Kiev.

- Ce le-ați transmite conaționalilor din Basarabia și din Bucovina de Nord în preajma aniversării de 100 de ani de la Marea Unire de la Alba Iulia?
– Să mulțumim mereu lui Dumnezeu că există Statul Român și, în martie 1918, când a bătut ora astrală, am fost primii care ne-am unit cu Țara-mamă, iar acum noi, basarabenii și nord-bucovinenii, avem cu cine ne reuni. Să spunem clar, cu fermitate, ca toată lumea să înțeleagă: Vrem Reîntregirea! Să cugetăm, să acționăm ca și cum Re-unirea s-ar fi produs deja. Să ne sincronizăm asupra problemelor României Reîntregite! Să nu vorbim despre Unire! Să ne unim! Să nu vorbim despre iubire, să ne iubim, pe noi și pe apropriații noștri!