Raportul, deşi coerent şi general, se află vădit sub imperiul influenţei reformismului american cu privire la rolul NATO. Soluţia propusă de grupul de experţi pentru păstrarea relevanţei NATO este întoarcerea la un element fundamental: legitimarea hegemonică! În contextul unei ordini mondiale precepută a fi în continuă schimbare, rolul NATO trebuie să se revendice de la documentele fundamentale prin care a fost creat, cuprins în textul şi spiritul articolului 5 al Tratatului de la Washington. Recuperarea legitimităţii istorice – ancorate în victoria şi realitatea sistemică internaţională hegemonică din urma celui de-Al Doilea Război Mondial – şi recuperarea rolului esenţial al apărării colective ca piatră de temelie a funcţionării şi relevanţei Alianţei sunt considerate imperative ale reuşitei NATO. Simbolistica acestui aspect asupra căruia se insistă în Raport, este una evidentă: NATO este şi va rămâne creaţia hegemonului sistemic SUA şi pilonul central de securitate în regiunea euro-atlantică. În sine, această întoarcere spre o perioadă „de aur” a Alianţei, într-un moment în care tranziţia sistemică de la unipolarism la multipolarism este văzută apocaliptic drept un declin inevitabil şi irevocabil al hegemoniei americane, poate fi considerată o reafirmare din partea Washington-ului a pretenţiei hegemonice extra-regionale, fără însă ca Europa să mai fie exclusiv subiectul ei.
Deşi angajamentul politic nu s-a schimbat faţă de apărarea colectivă, cerinţele implementării acesteia în noul mediu internaţional diferă fundamental. Din acest motiv trebuie reconsiderate unele aspecte precum consolidarea descurajării, a planificării integrate, a trupelor şi capabilităţilor aflate la dispoziţia Alianţei, a consolidării interoperabilităţii, unităţii şi solidarităţii între aliaţi, etc.
Esenţa apărării colective
Necesitatea reafirmării articolului V – esenţa apărării colective – produce confuzie, cu atât mai mult cu cât invocarea ei nu se înscrie în linia tradiţionalistă a apărării colective convenţionale, ci prin invocarea ei se face aluzie la necesitatea depăşirii acestei concepţii tradiţionale pentru a acomoda noile nevoi de securitate ale membrilor în raport cu ameninţările şi riscurile ne-convenţionale, non-militare. Inovarea constantă trebuie să stea în spatele adaptării rolului NATO la nivel global pentru a preveni şi răspunde eficient noilor ameninţări la adresa securităţii membrilor. Insistenţa SUA în acest sens vine în directă contradicţie cu reticenţa aliaţilor europeni care ar prefera mai degrabă o reîntoarcere spre sensul clasic al articolului V – în perspectiva temerii că Europa deja nu mai constituie centrul interesului strategic al Washington-ului. Influenţa preponderentă americană în ghidarea procesului de reformă şi redefinire a rolului NATO acoperă aproape în totalitate vocile europene care şi-au făcut un obicei din a adopta o atitudine reticentă faţă de propunerile americane – o reticenţă care nu vine din conceptualizarea unor interese divergente, ci din neclaritatea percepţiei intereselor strategice în cadrul proiectului european.
Implicaţiile redefinirii principiului apărării colective pentru a include şi apărarea împotriva ameninţărilor ne-convenţionale sunt punctate succint în raport, dar ele nu au în vedere o serie de implicaţii ale problemelor tratate în document. Redefinirea apărării colective ar presupune un grad înalt de integrare între membrii în domeniul securităţii – ceea ce ar fi problematic pentru o Alianţă în care actualmente membrii suferă acut de un deficit al onorării deciziilor şi politicilor asumate. A confunda luarea deciziei cu eficienţa implementării acesteia este un păcat pe care Alianţa nu şi-l mai poate permite. În plus, sub enorma influenţă americană, care răzbate pregnant din Raport, un asemenea concept redefinit de apărare colectivă ar presupune o abodare pro-activă, dacă nu chiar pre-emptivă, de contracarare a acestor ameninţări şi o extindere a prezenţei a Alianţei în afara teritoriului membrilor, un alt aspect asupra căruia aliaţii europeni sunt mai degrabă reticenţi. Totodată, ar fi nevoie de o redefinire de proporţii a planificării integrate, a tipului de trupe necesare, a echipamentelor necesare, etc care poate fi problematică în condiţiile în care bugetele aliaţilor par să fie pe o pantă continuu descendentă la redresarea căreia criza economică mondială nu va ajuta.
Elevarea articolului 4
Însă de departe, cel mai problematic aspect al redefinirii principiului apărării colective în Raportul grupului internaţional de experţi îl reprezintă conexiunea acestuia cu necesitatea re-echilibrării între articolele IV şi V ale Tratatului Atlanticului de Nord. Raportul propune elevarea articolului 4 al Tratatului, care dă posibilitatea membrilor, dar şi partenerilor NATO să ceară consultări cu Alianţa privind ameninţările de securitate percepute, la aproape aceeaşi importanţă ca şi cea a articolului 5. Obiectivul formal este acela de a împiedica, pe cât posibil, apariţia şi dezvoltarea unor situaţii în care să fie invocat articolul 5, însă într-un context mai larg, legat de construirea unei reţele internaţionale de parteneri globali ai NATO şi de redefinirea conceptului de apărare colectivă, importanţa acestei sporiri a greutăţii articolului 4 capăta o semnificaţie diferită, prin care NATO însuşi devine un for de dialog global în domeniul securităţii în care consultările au implicaţii politice şi acţionale, fiind o manieră de legitimare a unei palete largi şi variate de acţiuni asupra cărora se poate decide: de natură diplomatică, de precauţie, de remediere sau coercitive. Adică… exact ce raportul asumă explicit că NATO nu ar trebui să devină!
Va reuşi tranziţia NATO?
Nu suntem excesiv de pesimişti – deşi pesimismul este o caracteristică a realiştilor – în privinţă şanselor NATO de reuşită în contextul unei traziţii sistemice de putere radicale care condamnă Europa la un loc secund în ierarhia intereselor strategice americane. Transformarea NATO sub imperiul atingerii capabilităţii pe tot spectrul de securitate – un efort care a vlăguit aparatul militar american – trebuie cântărită în raport cu tipul predominant de ameninţări cu care Alianţa se va confrunta şi cu rolul pe care înşişi membrii şi-l construiesc. Aici intervine însă falia ireconciliabilă dintre aliaţi. Pe măsură ce rivalii strategici ai SUA se dezvoltă în alte regiuni ale globului, Washington-ul va tinde fie să transforme NATO într-un vehicul de contrapondere a acestora, fie să îşi piardă interesul în Alianţă şi să diminueze treptat implicaţia şi investiţia sa strategică în aceasta. Între timp, Europa este într-o cursă diacronică, contra cronometru pentru a păstra locul său privilegiat în strategia SUA. Din acest punct de vedere, credem că alegerea cu privire la rolul NATO este una care atârnă foarte greu şi pe umerii europenilor, fie că aceştia şi-o asumă sau nu. În loc să se întrebe unde este Europa în macrostrategia SUA?, Europa ar putea să înceapă să se întrebe serios şi responsabil unde este Europa în lume? Ce rol trebuie să aibă Europa în noua ordine multipolară? Conceptualizarea rolul NATO pentru avansarea propriilor interese strategice europene dincolo de graniţele aliaţilor poate reprezenta un punct de pornire în definirea unei strategii globale europene. Interesul american în NATO nu va dura veşnic în condiţiile inconsecvenţei europene, iar reticenţa şi pasivitatea europenilor ar putea fi singurul lucru care le va mai rămâne după ce ordinea multipolară va fi fost reclădită… din nou…de alţii!
Sursa: Adevarul.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
