Neagu Djuvara: „E ceva în creierul nostru care ne face ostili organizării“

Rep.: Dar acum vă e frică de moarte?
N.D.: Chiar şi la bătrîneţe omul nu are conştiinţa clară a faptului că mîine nu va mai fi.
 Ciudat lucru. Nu-ţi dai sea ma că tu, cu tot ce însemni, cu tot ce ai acumulat într-o viaţă, dispari pentru totdeauna. Şi, ca să-ţi dau un răspuns, aş zice că viaţa e un mic univers care, indiferent de inteligenţa şi aventura personală, dispare odată cu individul.

Rep.: Păi, nu e nimic dincolo?
N.D.: Eh, da, asta e o mare problemă! Cred că mai degrabă ai nevoie să crezi că există ceva ca să nu fii disperat de nedreptăţile care se întîmplă aici şi de ce nu ai putut tu însuţi să înfăptuieşti. Ca să imaginezi ce este sufletul dincolo, fără trup, e o imposibilitate. În fond, credinţa în ceva de dincolo nu este ceva trăit, pentru că e imposibil, ci e ceva pur intelectual, cerebral.

Rep.: Nu v-aţi plictisit de cît aţi trăit? Nu v-aţi plictisit de viaţă?
N.D.: Nu m-am plictisit niciodată. Dimpotrivă, sînt nerăbdător să mai fac încă două-trei lucruri şi mi-e teamă că nu apuc să le termin.

Rep.: Care ar fi acelea?
N.D.: Păi, mai am vreo două cărţi de scris, negreşit, şi pe urmă, cînd nu o să mai am puterea cerebrală de a scrie, aş vrea să găsesc un vas cu pînze care să binevoiască să ia pe un om foarte bătrîn ca să facă ocolul lumii. Mor de poftă să fiu la proră, să mă bată vîntul mării. Aş vrea să trăiesc această îmbătare. E foarte curios, pentru că nu am nici un strămoş marinar, ba îmi mai e şi frică de apă. Eu am învăţat să înot foarte tîrziu, pe la 40 de ani. Corăbiile, vasele sînt pentru mine una dintre cele mai îndrăzneţe aventuri umane.

Rep.: V-a tăiat Boc pensia?
N.D.: Nu am apucat să văd. Pensia mea e oricum mizerabilă. O pensie de veteran de război. Îmi foloseşte, în general, să plătesc telefonul şi electricitatea.

Rep.: Şi din ce trăiţi?
N.D.: Eu trăiesc acum din cele 50 de hectare care, în sfîrşit, după multă bătaie de cap, mi s-au restituit şi pe care le-am arendat. Însă nu aş putea trăi doar cu aceşti bani. Esenţialul veniturilor mele este din cărţi. Mi-a pus Dumnezeu mîna în cap, m-a luat de părul pe care nu-l mai am şi multe dintre cărţile mele sînt best-seller. Cu toate că editorii te plătesc mizerabil şi cu foarte mare întîrziere. Şi mai am norocul domnului Erbiceanu, care mă ţine aici, unde locuiesc, pe o chirie mult sub preţul pieţei.

Rep.: Cum e românul? E elevul ăla din ultima bancă, cel care nu a reuşit în viaţă?
N.D.: Da, azi mulţi români se întreabă. El nu e nici buricul pămîntului, nici ăla care nu are, nu e bun de nimic. Cred că lucrurile sînt undeva la mijloc de drum. Ba chiar întrebarea asta, pe care tot o punem, spune ceva despre psihologia noastră. Un soi de angoasă… Noi am intrat în concertul european abia la mijlo cul veacului al XIX-lea, ceea ce este foarte tîrziu. În afară de nişte personalităţi superbe, ca Mircea cel Bătrîn sau Ştefan cel Mare, chiar Vlad Ţepeş, prin pitorescul său, noi nu am participat la marea istorie.

Rep.: Dar nu e istoria o competiţie?
N.D.: Este, e o competiţie. Noi am fost mai sedentari. Nu am cotropit, nu ne-am dus peste alţii. Spre deosebire de germanici, care sînt războinici. Lucru clar, avem acest complex de inferioritate, pentru că nu am intrat cu adevărat în istoria Europei decît foarte tîrziu. Peste tot, şi în Vest, şi în Răsărit, întemeietorii au fost neamurile năvălitoare, iar nu băştinaşii. Întemeietorul românaşilor mei a fost un cuman. Am scris asta în Negru Vodă Thocomerius şi mulţi nu au vrut să accepte.

Rep.: Dar dacă tot ne-a rămas timp, necucerindu-i pe alţii, nu am fi putut să facem ceva mai multe în ţara asta?
N.D.: S-a spus că românul e poet. O fi, dar e niţel cam… preferă visul în favoarea realităţii. Sîntem foarte puţin realizatori, ca să zic aşa. Şi mai e ceva: sîntem foarte dezorganizaţi. Aproape că se caută dezordinea. E o anecdotă pe care mi-a povestit-o bunicul meu acum 80 de ani. În vremurile astea se spune că ar fi fost vorba despre mareşalul Mackensen. Guvernul de la Bucureşti, în primul război mondial, cînd a trebuit să se mute la Iaşi, dă tuturor prefecturilor ordin să nu se facă rezistenţă în cîmpie, pentru că nu are nici un rost. Un primar dintr-o comună îl primeşte pe un ofiţer neamţ, pune masa în curte, o raţă pe varză, o ciulama cu mămăligă, vin, mă rog, de toate. După masă, ofiţerul neamţ vrea la umblătoare. Prin intermediul tălmaciului, primarul îi spune că poate să-şi facă nevoile în spatele casei, în porumb. După 30 de secunde se întoarce neamţul cu pantalonii în vine, cu cîţiva cîini după el, strigînd: „Keine Organisation! Keine Organisation!“. Atîta germană a înţeles şi primarul nostru şi a spus: „Domnule ofiţer, păi dacă aveam noi «organisation», nu veneaţi dumneavoastră să vă căcaţi aici, veneam noi să ne căcăm la Berlin“.

Nici acum, noi nu avem organizare. E ceva în creierul nostru care ne face ostili organizării. În prezent, cît de cît mai sîntem împinşi de la spate de Uniunea Europeană, dar cînd putem să dăm cu piciorul o facem cu voluptate.

Rep.: Ce calităţi are românul?
N.D.: Românul era blînd, dar comunismul l-a făcut sălbatic. E unul dintre lucrurile pe care le-am constatat cu stupefacţie cînd m-am întors în ţară. Românul era, în general, prea blînd, prea plecat, prea cumsecade, ceea ce nu-l împiedica să fie un bun ostaş, fiindcă era ascultător. A devenit un sălbatic. Dovadă copiii ăştia care se omoară cu cuţitul la liceu. Pe vremea mea nici bătăi de-astea cu pumnul în gură nu prea erau. M-au speriat franţujii cînd am mers acolo. Ce fioroşi erau. La fel chestia cu emigrarea. Sîntem poporul care a dat cei mai puţini emigranţi americani din Europa. Acum însă, fiecare nu ştie ce să facă să plece din ţară. Aşadar, românul fuge din ţara lui, ceea ce nu făcea înainte, şi e violent, ceea ce nu era înainte.

Rep.: Cum e viitorul României?
N.D.: Nu-l văd bine deocamdată. Dar cred că s-ar putea ameliora după un minimum de două generaţii. Asta cam e o lege universală. În două generaţii oamenii mai uită, tinerii merg prin alte părţi şi văd cum e viaţa pe acolo… Dar să nu uităm că noi sîntem legaţi de Europa care şi ea se duce de rîpă.

Rep.: Am intrat în Europa la spartul tîrgului?
N.D.: Exact. Vom îndura şi vom suferi cu Europa acest început de Ev Mediu pe care eu îl văd ca absolut cert. Sîntem încă, împreună cu americanii, cei mai avansaţi, dar nu mai facem copii şi trecem printr-o criză inexplicabilă. Azi tinerii europeni protestează, dar fără să vină cu ceva nou în loc. Dau foc la maşini, însă nu au nici o idee. E un fenomen de distrugere. Iar toate astea, pentru mine, sînt simptome. Ca şi schimbările din artă de la începutul secolului XX. Nu are legătură nici cu primul război mondial, nici cu al doilea război mondial, ci e o schimbare de civilizaţie. Între 1905 şi 1913 au avut loc schimbări brutale, ca să zic aşa, cum este cea pe care o face Brâncuşi în sculptură. Schimbările radicale din muzică, prin Şcoala de la Viena, care vine cu un soi nou de muzică, altceva decît fusese de la Monteverdi şi Palestrina. Acelaşi lucru în literatură cu Kafka, cu Eugen Ionescu, cu Beckett.

Rep.: Azi sînt clasici ai aceleiaşi civilizaţii…
N.D.: Absurdul, ca să zic aşa, nu era o preocupare a civilizaţiei occidentale. Este semnul decadenţei. De la 1905 am arătat că se schimbă o civilizaţie.

Rep.: O punem de una nouă?
N.D.: Da, asta arată dezordinea de azi a Europei. Sîntem pe panta săpunită în jos.

Rep.: Există un orizont previzibil al reînnoirii?
N.D.: O să-l copiez aici pe Arnold Toynbee, care spune că această cădere are, totuşi, nişte valuri. Adică un fel de renaştere momentană. Exemplu bun este împăratul Traian la romani, după care urmează din nou căderea. Aşa că s-ar mai putea ca pentru o sută sau două sute de ani să existe o iluzorie renaştere. Dar cred că va urma moartea civilizaţiei occidentale, odată cu moartea omului alb în Europa.

Rep.: În Franţa s-a anunţat creşterea vîrstei de pensionare şi a doua zi au ieşit în stradă şase milioane de oameni. În România s-au tăiat pensii, salarii, şi abia dacă au ieşit cîteva mii. Om fi noi sălbatici, dar nu faţă de putere…
N.D.: Francezii, vreau să-ţi spun, sînt neguvernabili.

Rep.: …iar noi nu avem pe cineva care să ne guverneze.
N.D.: Slavă Domnului, am trăit în Franţa jumătate de viaţă. Dar să ştiţi că nu-i iubesc. Unul dintre cusururile lor este că au o încăpăţînare atît de mare în cît nici o reformă nu poate fi făcută. De cincizeci de ani se încearcă reforma În văţămîntului. La fel e la ei şi cu sindicatele.

Rep.: La noi înseamnă că vor prinde reformele lui Boc, oricare ar fi ele…
N.D.: Să fiu sincer, nu ştiu exact în ce constau reformele Guvernului. Nu ştiu dacă s-ar putea face mai bine sau mai rău. Dar, în toată Europa, nu se mai poate continua orbeşte, cum se face de la sfîrşitul războiului, şi să se cîştige mai bine de la an la an. Ideea e că trebuie strîns chimirul. Clasa noastră politică fiind coruptă, chiar şi unele măsuri înţelepte sînt respinse de populaţie. Totuşi, în momentul de faţă, sînt de partea Guvernului.

Rep.: Sînteţi liberal. Vă mai identificaţi cu PNL-ul de azi?
N.D.: Avem o relaţie foarte proastă. Crin Antonescu m-a luat cum se ia un vas cu flori, m-a pus în geam, dar cînd a văzut că nu e numărul doi, nu m-a mai întrebat nimic. Pentru că i-aş fi spus să nu meargă în ruptul capului cu Geoană.

Rep.: Pleacă ăştia, cine vine?
N.D.: Deocamdată nu e nimeni. Oricine ar veni trebuie să ia aceleaşi măsuri. Pe moment nu văd rostul unei noi crize politice. Mă supără foarte tare cînd îl văd pe Crin Antonescu că îi cîntă în strună lui Titulescu ăsta mic.

Sursa: Catavencu.ro