Vorbim astăzi despre ceva ce toți românii își doresc să aibă în buzunare, în conturi și pe carduri: moneda românească, leul. Istoria acestuia este cel puțin de patru secole.
La mijlocul secolului al XVII-lea, ca o consecinţă a declinului politic în care se aflau, Ţara Românească şi Moldova nu mai băteau monedă proprie decât sporadic. Drept urmare, piaţa monetară din Ţările Române a ajuns să fie deschisă către numeroase monede emise în întreaga Europă. În această epocă s-a impus talerul-leu olandez sau Lowenthaler, o monedă de argint foarte populară în întreg Imperiul Otoman datorită titlului ridicat şi însemnelor foarte clar reprezentate. Avea pe avers un leu rampant, adică ridicat pe picioarele din spate.
Această monedă a circulat în Ţările Române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când a fost înlocuită de talerii Mariei Tereza şi de cei spanioli. Popularitatea talerului-leu era însă atât de mare, încât s-a ajuns ca, după încetarea efectivă a circulaţiei sale, să fie identificat cu însăşi noţiunea de monedă. Astfel a apărut în Ţările Române o monedă de calcul numită leu, divizată în 40 parale, o monedă fictivă, fără circulaţie efectivă. Așadar, prețurile erau exprimate în lei și în parale, în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau din argint, de diverse proveniențe: Austria, Turcia, Rusia, Spania și altele.
Deşi numele de „leu” făcea referire la moneda olandeză, împărţirea în 40 de parale era, însă, de influenţă otomană, de pe vremea sultanului Süleyman a II-lea. Până să apară leul, moneda pe care o cunoaștem azi, banii românești au trecut prin mai multe ”peripeții”. Regulamentul Organic, de exemplu, a încercat o nouă unificare a cursurilor monetare din Principate. Etaloanul de aur era ducatul olandez, evaluat la 31 lei şi 20 parale, iar etalonul de argint, sfanţul (adică moneda austriacă de 20 kreuzeri), cu valoarea de 2 lei şi 10 parale.
În ciuda existenţei leului de calcul, la venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Al. I. Cuza, piaţa românească era dominată în continuare de cursul haotic al monedelor străine. În consecință, a fost inițiat un proiect pentru baterea unei monede naționale.
Inițial, au vrut să îi spună acestei monede român, după modelul francului francez, apoi romanat. Proiectul nu a fost însă finalizat pentru că Napoleon al III-lea nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naţionale româneşti, deoarece nu dorea să provoace o reacţie ostilă a Imperiului Otoman.
De abia în 4 mai (22 aprilie pe stil vechi) 1867 ia, cu adevărat, naștere leul românesc, o dată cu ”Legea pentru înnfințarea unui sistem monetar și pentru fabricarea monedelor naționale”. Unitatea monetară a României era definită ca „cinci grame argint. Conform sistemului zecimal metric al Uniunii Monetare Latine, leul era împărţit într-o sută de unităţi numite bani. Astfel, românii au pus capăt vechii împărţiri în 40 de parale.
Sursa informații: www.bnr.ro.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
