„Un gest de rea-voinţă”
Dacă încerci să vorbești despre o carte citită din fugă, adică pe diagonală, cum se spune, rişti să nu o înţelegi cu adevărat sau, ceea ce e şi mai grav, rişti s-o înţelegi destul de superficial şi s-o interpretezi ca atare. Într-un cuvânt, rişti să te plictiseşti. Or, dacă te plictiseşte o carte, desigur, nu o citeşti şi, respectiv, nu eşti în stare să scrii despre ea. Dacă, totuşi o faci, nu te laşi copleşit, la modul facil, de spuma valurilor, ci încerci, cu efortul de rigoare (care presupune, după cum se ştie, nu mai puţină transpiraţie decât cea consumată de autorul cărţii) să sondezi, cu mare atenţie, adâncul mării (uneori impenetrabil) pentru a descoperi perlele, îngropate în nisip. Am avut senzaţia, uneori la limita certitudinii, că aceasta face distinsul critic literar Mircea V. Ciobanu, în cronica sa Scriitura egocentristă (publicată în Contrafort, nr. 7-8, anul curent) despre volumul meu Cartea aşteptării.
A afirma că dragostea nevinovată faţă de Tarkovski este snobism, mi se pare, pur şi simplu, un gest de rea-voinţă. Şi domnul critic procedează ca pe timpuri (când se dorea a compromite o persoană); scoate din context o frază şi cu aceasta jonglează după bunul plac. În cazul de faţă ia din textul meu doar fraza „că nu l-am înţeles” şi omite cuvântul de alături, „integral”, care, totuşi, reflectă o nuanţă importantă, parcă neobservând nici fraza „l-am înţeles parţial”. (…) Cel mai trist în această poveste este că mi-am amintit (risc cu acest cuvânt să-l enervez, din nou, pe domnul critic, dar nu am ce face) cum pe la sfârşitul anilor `70, am fost pedepsit pentru acelaşi lucru, adică tot pentru dragostea faţă de o operă de artă, de data aceasta era vorba de Elegiile de la Duino, de R. M. Rilke, pe care am îndrăznit să le pun în scenă, cu o mână de adolescenţi din Durleşti. În ziarul ce apărea pe timpuri, „Învăţământul public”, am fost învinuit, în mod public, de către un oarecare ziarist Leonid Busuioc, de… snobism! Articolul chiar aşa şi se intitula „Oricând, oricum, snobismul atacă!”. Din păcate, acest titlu se potriveşte şi pentru dragostea mea faţă de Tarkovski, culmea, tot de atunci, dar „deconspirată” în mod neaşteptat de domnul MVC de abia acum.
„O atitudine ironică faţă de postmodernism”
De două sau trei ori am (în carte) o atitudine ironică faţă de postmodernism, iar domnul critic se grăbeşte să ajungă la concluzia, de obicei tranşantă, că sunt departe de a înţelege acest concept al artei moderne. (…) De asemenea, în câteva rânduri, mi se aminteşte că am fost un cineast amator. Înainte de a face aceste afirmaţii insistente, era mai onest şi de bun-simţ ca MVC să-şi dorească să vadă filmul Luceafărul (pe care l-am creat la sfârşitul anilor `70). Sau, fiindcă aceasta e aproape imposibil, putea măcar să încerce să stea de vorbă cu unii martori binevoitori (inclusiv cu amicul nostru comun, distinsul scriitor V. Beşleagă), care au văzut pe timpuri filmul. (…)
„Întâlnirea memorabilă a personajului-narator cu Securitatea”
A vorbi de „scornelile de sorginte securistă” şi a omite să vorbeşti despre întâlnirea memorabilă a personajului-narator cu Securitatea, despre şovinismul rus care era în vogă, pe timpuri, la Chişinău (din păcate, acest şovinism este viu şi-n prezent şi se ascunde, cu abilitate, după masca democraţiei, dar despre asta într-o altă carte), dar şi despre drama, chiar aş zice tragedia basarabeană, pe care m-am străduit s-o oglindesc cât mai fidel, e un lucru care nu poate să nu te pună pe gânduri. (…) O bună parte din plictiseala distinsului critic, sunt sigur, vine din faptul că Domnia Sa cunoaşte lucrurile din interior, adică pentru el, din start, unele situaţii erau previzibile şi nu mai avea răbdarea să fie atent la detalii. Desigur, poate era mai simplu să scriu o nuvelă, după modelul ştiut, cum îmi sugerează MVC împăcând capra cu varza, trecând, cred, aproape neobservat pe lângă sufletul cititorului.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
