Poveste de Crăciun

publicat în Editorial pe 15 Decembrie 2017, 06:45

Cu ani în urmă, pe când predam religia într-un liceu din Timișoara, le-am dat elevilor din clasa a VI-a să facă o compunere cu titlul Poveste de Crăciun, sugerându-le fie să inventeze o poveste, fie să descrie cum au sărbătorit nașterea Domnului. Ulterior, i-am rugat să citească această compunere în fața colegilor. 

Mulți au avut povești cu vacanțe în locuri exotice, alții au reinventat fetița cu chibrituri, folosind personaje bisericești, alții au vorbit de mall și de patinoar. Însă un elev a citit cum a stat cu familia la masă în Ajunul Crăciunului, gândindu-se la darurile pe care dimineața le va găsi sub pom. Apoi s-a dus, ca toți copiii de vârsta lui, la culcare. Stătea în pat, cu lumina stinsă și a observat stelele de pe cer, ceea ce l-a făcut să se gândească la steaua care a răsărit la nașterea Domnului. Și, a scris el, toată bucuria i s-a preschimbat în tristețe când s-a gândit la Iisus, copilul care venea în lume ca mai târziu să moară pentru păcatele noastre, iar noi, uite, în loc să ținem cont de acest fapt, așteptăm darurile sub brad.

Ajuns cu lectura în acest punct, elevului i s-a schimbat vocea, citea tot mai sugrumat, iar la un moment dat a scăpat câteva lacrimi mari. A fost unul din cele mai emoționante momente din perioada în care am lucrat ca profesoară. Un elev plângând pentru Iisus Hristos.

Desigur, nu ar trebui să plângem de mila lui Iisus. Iisus Hristos e Dumnezeu, să nu uităm, iar lui Dumnezeu îi cerem milă, nu i-o acordăm. Dar chiar și acest elev de 11 ani, nu plângea din milă, ci de rușine. Plângea pentru că noi nu știm să prețuim ceea ce a făcut Iisus pentru noi.

Și tocmai asta consider și eu. Dacă ne raportăm la patimile Domnului, trebuie să plângem pentru păcatele noastre, nu pentru suferința Lui. E greșit să ne imaginăm că Fiul lui Dumnezeu are nevoie de compasiunea noastră. De fapt, El e cel care a plâns pentru noi și care a murit pentru păcatele noastre. Pentru mântuirea noastră.

Să ne gândim la aceste lucruri, acum în prag de sărbătoare. Să plângem pentru nepăsarea noastră, dar să ne bucurăm pentru marea minune a întrupării, prin care Hristos: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.” (Filipeni, 2:6-11)