Românii de la Cernăuţi şi războiul civil din Ucraina

publicat în Editorial pe 1 August 2014, 11:51

Nesupunerea românilor din regiunea Cernăuţi faţă de chemarea la oaste a stârnit senzaţie în mass-media întregii regiuni. Chestiunea atinge o serie de resorturi şi mecanisme profunde şi trebuie văzută din toate unghiurile.  

În primul rând trebuie spus că principiul respectării legilor stă la baza oricărui stat, abandonarea lui creează situaţii precum aceea din estul Ucrainei. Cetăţenii au drepturi şi obligaţii – iar legea încorporării din Ucraina este o lege valabilă şi care din punct de vedere juridic ar trebui respectată. Faptul că etnicii români din regiunea Cernăuţi au ales să afirme că nu doresc să respecte legea încorporării demonstrează lipsa ataşamentului acestor oameni faţă de statul ucrainean. În acelaşi timp, mass-media din regiune a subliniat mult prea apăsat faptul că românii din Cernăuţi nu doresc să plece şi să lupte împotriva rebelilor din Doneţk – în realitate nu doar etnicii români din această regiune au manifestat împotriva încorporării, ci şi etnicii ucraineni. Acest lucru trebuia spus mai limpede, pentru a nu fi lăsată impresia falsă că românii ar dori dezmembrarea statului ucrainean sau se pregătesc să înfigă un pumnal în spatele Kievului.

Am arătat deja că împotrivirea faţă de încorporare semnalează un ataşament minim faţă de statul ucrainean. În acelaşi timp, reacţia oficialilor ucraineni - „dacă românilor nu le place aici, atunci să plece” - demonstrează faptul că românii din Ucraina sunt percepuţi de oficialii statului ca un corp străin, ca un element de care se pot debarasa fără cel mai mic regret. O reacţie care poate că ar fi fost mai bine să nu se producă, dar care ne dezvăluie adevărata poziţie faţă de etnicii români din Ucraina.

Foarte puţini au luat în considerare memoria colectivă foarte recentă. În mai toate satele româneşti din fosta Uniune Sovietică - indiferent dacă vorbim de Transcarpatia, Cernăuţi, Basarabia sau Bugeac – am găsit grupate câte trei monumente. Monumentul soldaţilor morţi în Primul Război Mondial, cel al morţilor din al Doilea Război Mondial şi cel al fiilor satului morţi în Afganistan. Primele două monumente sunt logice într-un fel, oamenii au luptat şi au murit în războaie care le afectau direct regiunea sau ţara din care făceau parte (las de-o parte acum disputa legată de al Doilea Război Mondial). Cele mai dureroase şi de neînţeles sunt monumentele şi mormintele românilor morţi în Afganistan. Un război al Uniunii Sovietice aproape de neînţeles pentru un sătean din stepa de la nordul Deltei Dunării sau din codrii Bucovinei. O încleştare la mama dracului, într-un deşert populat de musulmani îndârjiţi, fără vreun scop clar sau un final previzibil. Un război care a lăsat multor români din fosta Uniune Sovietică gustul amar al percepţiei că minorităţile naţionale erau trimise să moară în prima linie, în vreme ce etnicii ruşi erau protejaţi, ţinuţi deoparte.

Războiul civil din Ucraina pare să stârnească aceeaşi percepţie de inutilitate şi discriminare în rândurile românilor. Un război de neînţeles, purtat la o distanţă foarte mare şi care nu coincide cu interesele oamenilor din Bucovina, indiferent dacă sunt români sau ucraineni. Legea e lege, dar când reprezentanţii guvernului ucrainean le spun românilor că nu au nevoie de ei şi că pot pleca unde văd cu ochii atunci deja Kievul are o mare problemă.