Dar toate aceste mici schimbări se adună şi se frământă într-un sistem de relaţii cu alţi oameni – în familie, la serviciu, în comunitatea locală, naţională şi cea mondială, pe fiecare segment de timp şi spaţiu înregistrându-se deja orientări principiale în viaţa oamenilor.
Tineretul, de exemplu, se schimbă mai rapid, este mai deschis către viitor şi acceptă cu mai mult discernământ valorile generaţiilor de vârsta a doua şi a treia, iar acestea din urmă sunt mai conservatoare şi mai puţin încrezătoare în ziua de mâine, de aceea trăiesc mai mult cu ziua de azi.
La fel este şi educaţia: generoasă la schimbare cu cei care îşi acceptă viaţa ca desăvârşire proprie, precum sunt copiii, elevii şi tinerii, şi mai zgârcită cu cei care aşteaptă schimbarea de la altcineva sau de altundeva – de la preşedintele ţării, parlament, guvern, de la şef, coleg, vecin etc. – numai nu şi de la sine.
Până aici lucrurile se pot autoregla, fiecare om ajungând într-o zi să înţeleagă că dacă nu se schimbă şi el măcar câtuşi de puţin, de pildă, dacă nu abandonează deprinderea de a vota cu ochii închişi sau a lehamete, nu mai are ce aştepta de la alţi oameni sau instituţii.
Mult mai gravă este situaţia în cazul în care schimbarea-i frânată, stopată, anihilată, distrusă sau… amăgită! Căci aici avem de-a face cu indivizi care nici ei nu pot să se schimbe în bine şi nici nu doresc s-o facă, dar nici schimbarea dorită de alţii n-o acceptă. Care ar fi cea mai bună şi corectă atitudine faţă de aceştia? Dacă-s politicieni, nu-i mai votăm. Dacă-s şefi, îi criticăm şi, dacă n-ajută iar funcţia ocupată de ei este electivă, nu-i mai alegem. Dar e riscant, căci, până la alegeri, şeful îţi poate face zile negre sau chiar poate să te concedieze. Riscul n-ar fi atât de mare, dacă am fi siguri că şi colegul ar vota contra unui astfel de şef, şi sindicatul te-ar sprijini. Dar… mai ştii? Astfel se creează o situaţie când schimbarea cea bună este şi dorită, şi aşteptată, numai că… nimeni n-o mai face!..
Dar cea mai gravă situaţie este atunci când schimbarea-i amăgită. Ministerul Educaţiei şi „personalităţile marcante” au iniţiat „schimbarea schimbării” – a standardelor şi curricula – nu pentru că era necesară, ci pentru a amăgi schimbarea şi a raporta conducerii ţării „succesele” în domeniu. Cadrele didactice n-au prea înţeles rostul „noii schimbări”, dar au tăcut, iar cei care n-au tăcut, n-au fost admişi nici la evaluarea „schimbării”, nici pe post de formatori locali (ca să promoveze standardele şi curricula „modernizate”), ultimii fiind selectaţi preferenţial responsabilii de disciplina respectivă de la DRÎTS (Ordinul ME nr.608 din 1.07.2010), căci funcţionarii, se ştie, sunt docili şefilor şi mai puţin deschişi schimbării.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
