Recent, în incinta Bibliotecii publice „Liviu Rebreanu” din Chişinău, cunoscutul scriitor şi publicist Vlad Pohilă s-a întâlnit cu militarii din Unitatea 1001 a Departamentului trupelor de carabinieri a MAI.
El a luat în dezbatere tema „Chipul ostaşului în literatura română”.
„Bună ziua, feciori de oaste!”, avea să se adreseze vorbitorul, cum altă dată ar fi făcut-o marele poet Vasile Alecsandri, cu unele precizări că nu intenţionează să susţină un discurs literar în strictul înţeles al cuvântului, ci să-i familiarizeze cu opere şi autori care au proslăvit vitejia şi curajul ostaşului naţional, fără delimitarea lor sau a istoriei, care sunt români şi a românilor. Astfel, în 1843 marele scriitor şi om politic Mihail Kogălniceanu, descendent din Cahul, deschide la Iaşi un Curs de limbă şi istorie română, accentuând că nu se poate vorbi de istoria României, ruptă de cea a Munteniei şi a Transilvaniei, întrucât istoria principatelor se intersectează.
Cele mai vechi atestări despre armată le găsim în cronicile moldoveneşti şi munteneşti. De exemplu, în Letopiseţul Ţării Moldovei Grigore Ureche îi face un portret lui Ştefan cel Mare, descriind amplu toate bătăliile, pe care le-a purtat domnitorul cu duşmanii. Să amintim aici de Testamentul marelui domnitor, în care se menţionează că e mai bine ca ţara să fie închinată turcilor, pentru că aceştia vin şi pleacă, şi nu ruşilor, că ei, dacă vin, nu mai pleacă. Adevărul e valabil şi astăzi, căci rușii până în prezent menţin o armată la Tiraspol, mai având separat şi o bandă de măcelari.
Pe aceeaşi linie a continuat şi cronicarul Miron Costin. În sec. 18 s-a remarcat Ioan Neculce, în special „Cu o seamă de cuvinte”, în care se descriu inclusiv fapte ale ostaşilor români, contribuind prin scriitură la cizelarea limbii române, apropiată de stilul rustic, ţărănesc al lui Ion Creangă. O figură proeminentă a fost Dimitrie Cantemir, care s-a aliat lui Petru cel Mare, în speranţa că-l va ajuta să salveze Moldova. În ciuda rolului negativ pe care l-au jucat turcii în istoria noastră, cel al ruşilor a fost mai devastator.
Printre primii scriitori care au scris despre armată a fost Gh. Asachi, tot lui aparţinându-i şi o frumoasă nuvelă despre Ştefan cel Mare. Tema ostăşească l-a preocupat şi pe C. Negruzzi. Cine nu ştie de nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” sau de „Sobieski şi românii”, în care se descrie cum doar 19 ostaşi români au apărat Cetatea Putna de asaltul unei întregi armate poloneze, regele polon pentru acest neîntrecut curaj acordându-le medalii de vitejie? Sau „Mama lui Ştefan cel Mare” de D. Bolintineanu?
Cu regret, în 20 de ani ai Armatei Naţionale nu s-a scris nimic rezistent despre armată și ostaşii ei, dar avem speranţa că această temă nu va fi abandonată şi surprizele pot să apară în viitorul cel mai apropiat.
Către final, Vlad Pohilă a răspuns la întrebări şi i-a îndemnat pe ostaşi să scrie, să vorbească şi să citească româneşte, s-a fotografiat cu aceştia. Directoarea bibliotecii, Elena Cibotaru, a oferit din partea autorului român Ioan Drăguşin pentru biblioteca unităţii cartea „Eminescu doineşte”, o consistentă antologie, prefaţată de acad. Mihai Cimpoi.
Am rămas plăcut surprinsă să aflu că Biblioteca „Liviu Rebreanu”, cel puţin de două ori pe săptămână, este „asaltată” de bravii carabinieri, de unde se vor alege la sigur cu dragoste faţă de Măria sa Cartea, lectura devenindu-le o îndeletnicire pentru inimă şi cuget.
Raia Rogac,
pentru TIMPUL
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
