La noi, cei care suntem partea cea mai blândă a românităţii, dacă nu şi a întregii Europe, istoria n-a înregistrat manifestări de stres deosebit nici în 1812, când am fost anexaţi (ce mai termen, de parcă eram ai nimănui) la Rusia, nici în 1918, când elita intelectuală şi politică ne-a readus în sânul Patriei. Că dacă ar fi fost, folclorul nostru cel veghetor şi atoateştiutor ar fi marcat evenimentele dacă nu cu o baladă măcar cu un cântec. Ce-i drept, am avut câteva Mari (şi româneşti) Adunări Naţionale, dar le-am făcut mai mult cu prosoape şi colaci şi mai mult în genunchi, şi, deşi adunările au fost Naţionale (cu majusculă), puţini dintre noi ştiau cărei naţiuni aparţinem, şi încă prea mulţi n-o ştiu nici azi.
Cu toate acestea, supravieţuim într-o manieră foarte originală.
Ne plângem că ne-au ocupat ruşii, dar le înveşnicim prezenţa nu numai în spaţiul existenţial congenital pe care l-am moştenit de la ”părinţii din părinţi”, dar şi în sufletul nostru, dându-le copiilor nume ruseşti, de am împlut Moldova cu Igori, Svetlane şi Oksane. Dar numele, se ştie, ne marchează destinul, deci nimic întâmplător în faptul că unul dintre Igorii noştri, ca să obţină primăria capitalei, a mers să ia indicaţii la cei care i-au impus părinţilor săi numele rusesc – la sfetnicii ţarului rus.
În anii ’70 ai secolului trecut în cinematografe rula filmul „Banda podleţov” (O bandă de mârşavi), în care un grup de călători ai unei ţări aflate sub ocupaţia fascistă, fiind somaţi de un militar neamţ, i-au cerut unei tinere să i se dea acestuia. În urma unui îndelungat şi neîntemeiat oprobriu public pentru fapte pe care nu le-a săvârşit şi trăsături nedemne pe care nu le avea, şi care de fapt era o perfidie colectivă, fata a cedat. Dar peste câteva minute, cât ar fi putut dura un act sexual, a ieşit din camera de hotel, înfruntând cu o demnitate rar întâlnită privirile şi zâmbetele maliţioase ale concetăţenilor şi tovarăşilor săi de drum. Morala victoriană, care pledase acum câteva minute pentru autojertfirea individului în numele salvării „colectivului” (citeşte: turmei), acum o condamna pe fată pentru că a cedat soldatului ocupant, deoarece, ştiindu-se răscumpărat ca ostatic, „colectivul” percepea fapta fetei deja ca pe una amorală.
Soldatul însă nu ieşea. Turma s-a agitat, apoi a deschis înfricoşată uşa, văzând că acesta zăcea, îmbrăcat, cu un cuţit înfipt în spate.
Căci pe atunci psihologii încă nu descoperiseră Sindromul Stockholm şi nu orice victimă pactiza cu răpitorul.
Acuma însă, de vreme ce a fost descoperit sindromul, n-ar strica să fie şi studiat mai în profunzime. Poate că astfel s-ar constata că omul nu-i un animal care reacţionează la stimuli şi motivaţii provocate, măsurabile şi inventariate în tabele statistice şi validate „ştiinţific” după formule matematice, care să arate că în cutare situaţie a fost supus unui puternic stres emoţional.
Omul, din fericire, este mai mult decât ceea ce ştiu psihologii şi psihoterapeuţii despre el, pentru care demnitatea nu se asociază şi cu identitatea ursită în ceruri, ci-i doar o trăsătură de caracter.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
