(…)
2.
Şi atunci, nopţile erau albe. De fapt, nici nu erau nopţi, nu dormea nimeni din noi, doar aşteptam ziua, chinuindu-ne, zvârcolindu-ne. Eu îmi priveam stomacul şi îmi părea că se umflă cu un centimetru, doi. Mă îngrozeam. Nu trebuia să adorm. Ştiam despre cei din sat care se umflau, mureau îndată. Se făceau ca nişte mingi de volei şi direct în groapă ajungeau. Eu umblam de acolo-colo noaptea. Mă holbam în oglindă. Oare a mai crescut stomacul, sau mi se năzare? Îmi sugeam pântecele. Aşa mai bine! Erau nopţi cu narcotice. Nu din cauză că te simţeai bine. Nu. Erau nopţi de suferinţă, în care trebuia să rămâi treaz, în durere, slăbiciune şi nebunie, să aştepţi să treacă, să vină dimineaţa şi să înceapă altă zi fără scăpare. Dar numai să nu ajung cu burta umflată. Nopţi în care auzeai cum foametea loveşte în pereţii casei şi câinii urlă, urlă, se târăsc după un gard şi îşi dau suflarea.
Şi atunci i-am cărat cu sania pe badea Colea şi badea Mitea. I-am cărat, ţepeni. Ieri am stat cu ei la un pahar cu vin, azi cu sania. Şi i-am pus în groapă, şi morţii parcă jucau cărţi acolo. Ţepeni cum erau, care în pirostrii, care pe brânci. Iar badea Colea parcă îmi făcea semn cu ochiul să vin şi eu, căci mie tare îmi mai plăcea să joc bilot. Îi băteam pe toţi. Şi lor părea să le fie bine acolo, jucând bilot la nesfârşit. Eu tot vroiam să-mi fie bine. Dar m-am scuturat şi am zis „pe altădată”.
Şi atunci am vrut să-mi fac casă la Nistru, să adun cu grebla scoici. Apoi am vrut să-mi fac casă pe trenul spre Polonia, mereu spre Polonia să merg, mereu cu speranţa că voi găsi acolo saci plini. Dar nu ajungeam în Polonia. Polonia nu era, de fapt, Polonia, de aia nu ajungeam.
Şi atunci am vrut să-mi fac casă în podul sovietului sătesc unde erau toţi sacii cu grâu şi grăunţe şi pâine de prin sat. Ăsta îmi era visul. O casă din paie în podul sovietului sătesc.
Şi atunci doar un singur refren ascultam la patefon. „Dă-mi să mănânc ceva. „Dar nu erau dansuri la club, nici nuntă în sat. Totuşi, refrenul ista se auzea în toate casele, în fundul şi în centrul satului, la Nistru. Apoi, s-a întors discul şi refrenul s-a schimbat. „A murit acela, a murit acela, a murit acela”. Şi muzicanţii stăteau întinşi pe şanţ, vântul sufla în trombon, vântul sufla în stomacul şi rărunchii lor şi „a murit acela, a murit acela, a murit acela”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
