A fost o întâmplare magică. Mulţi ar spune că a fost un eveniment istoric, dar nu, ar fi prea puţin să-i spunem aşa. A fost la mijloc un soi de miracol. A fost un vis care nu ştim când şi dacă se va mai repeta vreodată aievea. Şi eu sunt chiar aici, în acest loc fabulos unde s-a întâmplat: Esplanada Peyron-ului, deasupra oraşului Montpellier din sudul Franţei.
- "Cap me dol" - "Dieu m-ajude!" -
Privesc această "arenă" uriaşă, şi un fior mă cutremură: veniţi din toate colţurile Europei, în esplanada aceasta din Montpellier, s-au întâlnit peste şaizeci de mii de oameni, care credeau un singur lucru - că fac parte din acelaşi mare neam latin: provensali, italieni, catalani şi spanioli, vlahi, rumeri, ciribiri, macedo-români şi câte alte familii ale aceluiaşi neam s-au adunat cu toţii, chiar aici. Pentru un moment, ramurile s-au aplecat până la rădăcină, pentru un moment, toate acele inimi s-au unit. Era 25 mai 1878. Nu exista internet, nu existau telefoane mobile, facebook, autostrăzi sau avioane. Cum a fost posibilă o asemenea întâlnire şi de ce? Nu ştiau câte ştim noi astăzi, dar ceva îi unea, dincolo de graniţele ţărilor în care trăiau: un sentiment colectiv, de identitate, un instinct, ceva ce le spunea că sunt un singur popor, chiar dacă timpul îi separase şi le pierduse povestea în frânturi de istorii. Ce ştiau ei nu exista într-un act sau un document sau într-o dovadă materială concretă. Exista într-un sentiment. Simţeau că sunt toţi acelaşi neam, aşa cum simţi că vine primăvara sau că îmbătrâneşti. Era ceva din fiinţa lor mai presus de cuvinte sau argumente, şi asta simţeau cel mai bine când îşi vorbeau unul altuia. Limba avea aceeaşi vibraţie, aceleaşi cuvinte, imposibil de confundat. Şaizeci de mii de oameni se întâlniseră pe esplanada Peyron-ului, pentru a asculta poezii scrise şi rostite în toate limbile celor prezenţi, şi care nu aveau nevoie de dicţionar. Graniţele se pot schimba, istoria se poate deturna, însă cuvântul, vibraţia inconfundabilă a limbii nu se poate falsifica.
Printre casele de piatră din Provence, printre lanurile sale de lavandă şi printre cărţile uitate în biblioteci, am încercat, în această toamnă, să regăsesc adevărul ştiut de inimile celor şaizeci de mii de oameni, uniţi de poezie, sub cerul occitan. Limba care îi unea.
Deschid în cele din urmă uşa sălii B103 şi mă trezesc în faţa unei clase de studenţi şi a domnului profesor Gilles Bardy care... începe să îmi vorbească într-o română perfectă! Nimerisem în singurul loc din Franţa unde francezii învaţă limba şi cultura română, până la nivelul diplomei de licenţă, master sau doctorat.
"Aveam chiar în sala de vizavi o bibliotecă, numai cu cărţi despre limba română. Din păcate, a fost desfiinţată şi comasată într-un spaţiu comun. Aşa că nu suntem în culmea fericirii, dar încercăm să supravieţuim. Când eu eram mai tânăr, erau 150 de studenţi în fiecare an, se ţineau şase cursuri la aceeaşi materie, acum interesul a mai scăzut." Cu toate astea, la Universitatea din Aix-en-Provence, se păstrează legăturile dintre România şi Franţa, pornite la Jocurile Florale din 1878. Prietenia puternică dintre poeţii români şi provensali de atunci nu s-a pierdut definitiv. Câţiva studenţi francezi o duc mai departe în fiecare an, conduşi de profesori pasionaţi.
"De la Mistral până azi s-au mai pierdut din legături, erau mai strânse pe atunci, veneau mai mulţi români aici", îmi spune profesorul Bardy. "Sunt asemănări extraordinare de limbă între români şi provensali. E şi istoria care ne leagă, încă din timpul Imperiului Roman. Dar ca să aflaţi toate astea, cel mai bine mergeţi la Centrul Occitan din Beziers", mă îndeamnă. "Acolo e depozitată memoria occitanilor şi aţi putea găsi explicaţia acelei emoţii trăite de oamenii veniţi cu miile pe esplanada Montpellier-ului."
Am părăsit labirintul Universităţii din Aix-en-Provence pentru a mă afunda în cel al drumurilor din delta Camargue-ului, printre ochiuri de apă şi flamingo, prin nesfârşite podgorii, până la Beziers, la Centrul de Studii Occitane. Aici, într-un cub de sticlă de câteva etaje, este păstrată "memoria occitanilor", rânduită cu grijă în file de cărţi şi imagini.
După două zile de căutări în arhive, încă nu găsisem ce căutam: ce anume îi unise şi îi emoţionase într-atât pe cei şaizeci de mii de oameni de pe esplanada Peyron-ului? Mi-am dat seama, deodată, că investigaţia mea era pe o direcţie greşită, că toţi acei oameni nu se emoţionaseră datorită unei cărţi de istorie. Îi unise ceva din fiinţa lor, din viaţa lor. Limba. Şi îndată ce am găsit studiul profesorului Grosu, lucrurile au început să se lege: sute de cuvinte şi expresii comune între occitani şi români. I-am spus directorului "Cap me dol" şi a tresărit. Cer, nas, visc, sapa, arat, pacat, beut, drac şi câte alte cuvinte identice. Până şi ursul poartă aceeaşi poreclă: Martin! Peste opt sute de cuvinte. "Dieu m-ajude!", am zis în occitană şi am mers mai departe, căutând în vechile tradiţii. Aşa am descoperit nu doar că hora noastră există şi la occitani, botezată faranduolo, dar toate tradiţiile de păstorit erau aceleaşi, oile purtând la gât brăţări de lemn, cu însemne solare, pe care le putem vedea şi azi pe porţile maramureşene. Şi, lucru inexplicabil pentru occitani, până nu demult, la înmormântări, exista tradiţia unor "pleureuse", a bocitoarelor, ce compuneau spontan cântece în versuri pentru cel mort, pe care îl privegheau. Un obicei întâlnit adeseori pe malul râului Lot. Dar adevăratul nume al Lot-ului este l'Olt (!), exact ca în română, în sudul Franţei existând încă multe localităţi situate pe acest râu care îi poartă numele vechi: Saint Laurent d'Olt, Saint Geniez d'Olt, Saint Vincent Rive d'Olt, Castelnau de Rive d'Olt etc.
La mii de kilometri de România, citeam despre tradiţiile locale şi descopeream ceea ce lăsasem acasă, în jurul Carpaţilor: limba nu îmi mai era străină, obiceiurile îmi erau cunoscute! Începeam să înţeleg emoţiile celor ce se întâlniseră ca să spună că sunt un singur neam.
Poetul Mistral, cel ce crezuse atât de tare în fiinţa acestui popor latin, notează, enigmatic, în cartea sa "Tresor dou felibrige": "Cuvântul valah ar putea, mai degrabă, să vină de la Volkes, naţiune galică din Languedoc." Era vorba, probabil, despre Volques Tectosages, cei ce la 107 încă stăpâneau Toulouse-ul, fiind consideraţi de istoricii de mai târziu "celţi veniţi de pe Dunăre". Şi mai impresionantă este afirmaţia preotului şi filosofului Xavier de Fourvieres (1855-1912) scriitor în limba occitană, care, în dicţionarul său, intitulat "Micul tezaur", la numele de valaque (valah) spune că este "le peuple qui parle encore le dialect primitif du midi de la Gaule" (valah - popor care vorbeşte încă acelaşi dialect primitiv, din Galia de sud, actuala regiune Provence). Deşi pare enormă şi aberantă, întrebarea care se pune este, totuşi, legitimă: cum de limba veche română (protoromâna) se vorbea şi în sudul Franţei? Cum de te poţi înţelege, fără traducător, cu un francez care vorbeşte occitana? Răspunsul care cu siguranţă îi "îngrozeşte" pe oamenii de ştiinţă e unul singur: limba română este prima limbă vorbită în partea sudică a Europei, tot astfel cum valahii (conform cronicilor franciscane din Croaţia) sunt semnalaţi în aceeaşi zonă, încă înainte de Hristos. Fireşte, ceea ce afirm sunt descoperiri de reporter, pornit de mai bine de un deceniu în căutarea de urme vechi, româneşti. Demonstraţia rămâne în sarcina specialiştilor, în cazul când indignarea nu-i va pietrifica.
Am povestit apoi cu doamna Pitra despre poeţii felibri, despre Franţa de-atunci şi România de azi, despre Alecsandri şi chiar şi despre mujdeiul de usturoi, care este tradiţional şi la occitani, şi la noi. Vorbeam deschis, fără fasoanele franţuzeşti, şi pentru un moment, mi s-a părut că am reîntâlnit o rudă îndepărtată, cineva plecat, nu se ştie când, prin aceste părţi ale lumii, să-şi facă un rost mai bun. Eu înţelegeam occitana ei şi ea înţelegea româna mea. Apoi am tăcut, privindu-ne lung, încercând parcă să pătrundem prin ochii celuilalt ciudăţenia asta, misterul care ne leagă, în ciuda destinelor diferite.
Ne-am luat rămas bun, hotărând că aici, în casa lui Frederic Mistral, într-o oarecare zi de toamnă, marele poet ne-a trimis un mic semn de-acolo de sus, de unde el cunoaşte adevărul întreg.
|
Noi imagini video care susțin că prezintă practici de tortură a deținuților ruși, dintre care unul ar fi murit la scurt timp după filmare, au fost publicate, scrie The Moscow Times, citând Novaya Gazeta. Imaginile provin de la o închisoare unde mai fuseseră...
( ) Citeşte tot articolulDoar 9 dintre 100 de fumători sunt utilizatori de produse de nicotină mai puțin nocive. Datele se conțin în raportul “Starea globală a reducerii daunelor provocate de tutun” și au fost publicate de către Agenția de Sănătate Publică din Marea Britanie....
( ) Citeşte tot articolulDragobetele, sărbătoarea dragostei la români, îşi are rădăcinile în tradiţiile dace şi în credinţa într-un fel de zeu al iubirii, a cărui cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic şi începutul primăverii.
( ) Citeşte tot articolulCopilul de doi ani, care a murit în incendiul produs marți la Gribova, raionul Drochia, și băiatul de 11 ani, care a ajuns la spital, erau verișori.
( ) Citeşte tot articolulBibliotecile au ceva magnetic, sunt temple ale cunoașterii unde poți pierde noțiunea timpului, medita sau pur și simplu te poți relaxa într-un mediu liniștit. Mai mult, unele dintre aceste clădiri sunt adevărare bijuterii arhitecturale și merită un loc pe lista de obiective de...
( ) Citeşte tot articolulPentru a da un gust mai bun orez-ului incercati sa-l fierbeti in supa in loc de clasica apa cu sare, va avea un gust deosebit. Puteti gati linistiti aceasta reteta atat pentru un pranz sanatos cat si pentru o cina usoara.
( ) Citeşte tot articolulDe-a lungul timpului, alimentele procesate au căpătat o reputație proastă, fiind considerate sabotori ai dietei, responsabile de apariția de obezității, a hipertensiunii sau a diabetului zaharat de tip 2. Dar, alimentele procesate nu sunt reprezentate doar de pizza congelată, de chipsuri...
( ) Citeşte tot articolulPăstrează zaţul de cafea. Din ibric, expresor sau filtru, zaţul are întrebuinţări care mai de care mai interesante şi neaşteptate.
( ) Citeşte tot articolulOul este considerat produsul vedetă din fiecare bucătărie, mai ales datorită proprietățiilor sale, dar și pentru faptul că se poate găti în diverse modalități. Este o sursă excelentă de proteine, vitamine și minerale esențiale, astfel că este un aliment miraculos, ce...
( ) Citeşte tot articolul