Nimeni din cei 18 oameni care ne-au condus ţara în 20 de ani nu-şi recunoaşte culpa pentru această situaţie. Ca la moldoveni, majoritatea dau vina unul pe altul sau pe situaţia de moment… 

După ce, anul trecut, am stat de vorbă cu cele mai importante persoane care s-au aflat la cârma RM în cei 20 de ani de independenţă, am constatat cu uimire că nu se găseşte nimeni care să-şi asume culpa nici pentru fuga masivă a moldovenilor din ţară, nici pentru furturile ruşinoase de bani din buzunarele cetăţenilor realizate de către stat, nici pentru că suntem cei mai săraci de pe continent - pentru nimic absolut! Un cititor neiniţiat în realităţile noastre ar putea crede că RM a fost şi e condusă de sfinţi, iar relele ni se trag de la forţe oculte, care n-au altă treabă decât să pună la cale felurite vrăji contra moldovenilor. Pentru noi, însă, e clar un adevăr trist: că unii dintre aceştia continuă să ne mintă, că ne au şi astăzi de proşti şi se spală pe mâini fără ruşine. Când le ceri socoteală, aceştia răspund fix ca şcolarii prinşi cu o boacănă: „Nu ştiu…”. Totuşi, printre ei am descoperit şi oameni cu literă mare, cu care am avut chiar plăcere să vorbesc.

Nimeni n-are nicio idee

În 1993, Guvernul condus de Andrei Sangheli a încheiat un contract cu „Seabeco International”, condusă de Boris Birştein, care prevedea ca firma să ne asigure cu utilaj pentru perfectarea paşapoartelor. Mai târziu, părţile au semnat un acord adiţional, prin care RM se obliga să plătească firmei câte 40% din preţul fiecărui document. Ulterior, Garda financiară a stabilit că, astfel, moldovenii au plătit timp de peste zece ani sume de bani ameţitoare firmei respective, chiar şi după achitarea deplină a sumei contractate. Adică, statul obliga moldovenii, care-şi făceau paşapoarte, indiferent dacă aveau sau nu ce mânca, să-l îmbogăţească pe Birştein. Ca să aflu cine-i hoţul, am pus în discuţie această crimă evidentă contra cetăţenilor cu majoritatea intervievaţilor mei. Şi am rămas fără replică… Toţi îl fac pe mortul în popuşoi, nimeni nu ştie nimic. „N-am idee”, a zis Lucinschi, prin ale cărui mâini sunt informat că au trecut actele despre fraudă. „N-am ştiut de asta”, ne-a răspuns Sangheli, cel care a semnat contractul. „În viziunea mea, dl Birştein nu a adus prejudicii RM. S-a vorbit foarte mult despre operaţii ilicite cu paşapoartele, dar nu vreau să mă refer la acţiunile sale despre care nu am cunoştinţă”, a punctat Snegur, cunoscut ca prieten al lui Birştein. Eu am ales doar unul din mulţimea de cazuri prin care statul a furat pâinea din gura flămânzilor şi triştilor, la care instituţiile de drept nu s-au autosesizat, actele ce confirmă porcăria au fost ascunse sau distruse, iar hoţii nu vor fi traşi la răspundere nici acum, nici pururi, nici în vecii vecilor. Ceea ce m-a făcut să înţeleg că faptele lor vor rămâne îngropate în istoria nescrisă a statului RM.

De vină sunt alţii

Dacă e vorba de subiecte mai puţin sensibile, conducătorii noştri de la 1991 încoace dau vina pe situaţia de moment sau o aruncă cu plăcere de la unii la alţii. De exemplu, Sangheli îl acuză pe Ciubuc că n-a deschis portul de la Giurgiuleşti şi că a plătit pensiile în produse, iar Ciubuc îi reproşează lui Sangheli că n-a soluţionat problema ieşirii RM la Dunăre şi că i-a lăsat restanţe uriaşe la pensii şi la salarii. Dacă şi admit unii că într-adevăr au greşit, aceştia sunt puţini şi fac parte dintre primii conducători ai RM. E foarte interesantă şi utilă ideea, invocată în special de foştii premieri, care afirmă că RM ar fi putut să se dezvolte altfel, dacă ar fi existat continuitate între guvernele pe care le-am avut. Vă propun mai jos o scurtă retrospectivă a discuţiilor noastre, în care voi aminti cele mai importante declaraţii ale intervievaţilor mei. Recunosc, cel mai mult – peste patru ore - am stat de vorbă cu Mircea Druc şi cu Vasile Tarlev. De unul nu mă puteam sătura, iar din altul nu ştiam ce să mai scot, fiindcă tot repeta încontinuu aceleaşi lucruri… Aproape toate interviurile au fost filmate. Doar Snegur a refuzat categoric să apară în faţa camerei de luat vederi. Iar Greceanîi ne-a permis să filmăm numai discuţia despre Siberia şi copilăria sa.

Spicherii Parlamentului RM

Un intelectual de elită

Alexandru Moşanu (1991-1993)
Cu Moşanu, un intelectual de elită, care a scos în afara legii Partidul Comunist, ne-am întâlnit la redacţie. Ne-a asigurat că nu ne-am unit cu România, pentru că nici marile puteri ale lumii, nici cetăţenii RM nu şi-au dorit-o. Dar şi pentru că, în 1989, peste Prut veniseră la putere aceiaşi comunişti. Moşanu e convins că liderii Mişcării de eliberare naţională care strigau mai tare „Jos!” aveau misiuni din partea KGB-ului. El crede că vina pentru distrugerea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme (ADR) le aparţine lui Lucinschi şi Roşca. E supărat pe Snegur că minte atunci când declară că a decis eliberarea lui Smirnov împreună cu el.

Cel mai trist

Dumitru Moţpan (1997-1998)
Cel mai trist şi necăjit dintre conducătorii RM zice că trăieşte din pensia de 5000 de lei şi e supărat pe Snegur şi Lucinschi, care i-ar fi promis ceva de lucru, dar l-au amăgit… Repetă des aceeaşi zicală: „Nu te băga în tărâţe, că te mănâncă porcii”. Supranumit la vremea sa „buhaiul satului”, după ce a declarat în plenul Parlamentului că „Patria începe de la buhaiul satului”, Moţpan îl admiră pe Voronin, cu care locuieşte în acelaşi bloc, fiindcă poate bate cu pumnul în masă. El crede că diferendul transnistrean s-ar rezolva îndată, dacă Medvedev i-ar spune liderului de la Tiraspol: „Băieţi, ajunge să vă ocupaţi cu prostiile!”.

Vede o mafie gălăgioasă şi păduchioasă

Dumitru Diacov (1998-2001)
Unul dintre puţinii moldoveni care cunoaşte politica ca pe cinci degete, Diacov recunoaşte că el a propus reforma constituţională privind alegerea preşedintelui RM de către parlament, ca pe o alternativă la încercările lui Lucinschi de a ne transforma în republică prezidenţială. Nu regretă reforma, ci pragul de trei cincimi stabilit pentru alegerea şefului statului. Spune că liderii PPCD au folosit partidul şi în interes de business, că Roşca şi Lucinschi au destrămat ADR şi că mafia din RM este „ceva foarte gălăgios şi păduchios”, ca şi politica. Optează pentru continuarea cursului de integrare europeană a RM, dar, totodată, crede că e naiv să ignorăm Rusia, care e un actor important în politica mondială.

O femeie ca un vânt…

Eugenia Ostapciuc (2001-2005)
Cred că fosta colegă a lui Voronin la o cantină din Soroca, „Baba Jenea”, după cum o dezmiardă şi unii comunişti, n-ar fi ajuns în politică nici în vis, dacă nu era Vladimir Nicolaevici. A apărut ca un vânt şi tot aşa de iute n-a mai fost. Pentru că s-a ferit întotdeauna de jurnalişti, nu ne-am mirat când ne-a răspuns din start: „Interviul nu se primeşte!” şi a închis telefonul. Nu s-a lăsat înduplecată nici la insistenţele noastre.

A vrut să-l bată pe Roşca

Mihai Ghimpu (2009-2010)
În biroul său de la PL, unde se bea multă cafea, Ghimpu ne-a spus că am avut de la bun început o clasă politică fricoasă, iar aderarea la CSI a însemnat moartea RM, căci „nu poţi să rămâi în aceeaşi casă cu criminalul care ţi-a violat femeia”. Ghimpu ne mărturiseşte că a fost gata să-l bată pe Roşca, fiindcă acesta îşi bătea joc de fratele său, Gheorghe Ghimpu. Garantează că, de-ar fi preşedinte al Rusiei, ar rezolva într-o lună conflictul de pe Nistru. În opinia sa, în RM există două mafii: cea comunistă, care a venit în 1940, şi cea „democrată”, născută după 1994, odată cu recunoaşterea proprietăţii private, de când banii în RM se fac doar prin încălcări de lege.

L-a învăţat pe de rost pe Voronin

Marian Lupu (2005-2009, 2010 – până în prezent)
Crede că reforma constituţională din 2000, propusă de către Diacov, „a fost rodul unor intrigi politice”. Ex-ministru al Economiei în timpul primei guvernări comuniste, Lupu constată că, în RM, sistemul de protecţie a politicului şi mediului de afaceri a fost şi va mai rămâne valabil. Lucrând ani buni în echipa PCRM, el recunoaşte că Voronin prefera persoane docile, nu agrea intelectualii şi îşi impunea controlul total în stat. Potrivit lui Lupu, disensiunile în AIE au apărut de la bun început, atunci când unul dintre liderii Alianţei făcea scurgeri premeditate de informaţii.

Prim-miniştrii RM

Singurul unionist

Mircea Druc (1990-1991)
Mă bucur că n-am acceptat propunerea sângerosului premier Druc, dacă citez presa rusă din anii ’90, de a face interviul prin Internet. Am avut o discuţie de neuitat la Bucureşti, într-un apartament plin cu cărţi şi cu steagul României pe perete. Unionist pursânge, Druc crede că ne vom uni cu România în marea familie europeană. Îşi aminteşte că a fost demis din funcţia de profesor la Universitatea Tehnică cu participarea „ideologului brejnevismului şi al bodiulismului, Lucinschi”, iar din fruntea guvernului a fost destituit la insistenţa Kremlinului, dar şi pentru că ar fi refuzat să-i vândă lui Birştein Hotelul „Seabeco”. Nu-i va ierta lui Roşca că l-a ajutat pe Voronin să vină la putere şi consideră că cei care ieri au lucrat cu Roşca, astăzi lucrează cu Filat.

Cel mai modest

Valeriu Muravschi (1991-1992)
Cel mai modest dintre premieri susţine că clasa politică de la începutul anilor ’90, cu excepţia Interfrontului, era entuziasmată de ideea independenţei şi consideră că evenimentele de atunci trebuie să devină un mit. Încercând să aplaneze conflictul transnistrean, i-a promis lui Smirnov câteva funcţii de ministru la Chişinău, dar totul s-a limitat la discuţii. Consideră că diferendul ar putea fi soluţionat odată ce Chişinăul ar accepta federalizarea RM. S-a opus vehement contra privatizării cu bonuri patrimoniale şi crede că aceasta l-a costat şi funcţia de premier.

Cu TIMPUL pe masă

Andrei Sangheli (1992-1997)
Karandaş, i s-a zis după ce a declarat că RM nu mai datorează României niciun „karandaş”. Lămureşte că a făcut această declaraţie după ce Guvernul s-a achitat cu România pentru armamentul primit în timpul războiului de pe Nistru. Astăzi, face afaceri serioase şi are întotdeauna TIMPUL pe masă. Gândeşte că Voronin trebuia să pună în discuţie „memorandumul Kozak”, iar eventual să-l semneze. Îşi numerotează meritele (liberalizarea preţurilor, introducerea valutei naţionale ş.a.), însă adaugă că acestea au fost implementate cu întârziere din cauza „celeilalte tabere, care dorea unirea cu România şi nu participa la discuţii”. Regretă că reforma agrară şi programul de privatizare nu au adus rezultatul aşteptat, dar crede că atunci nu exista altă soluţie.

Cel mai fericit

Ion Ciubuc (1997-1999)
Fost ambasador, şef al Curţii de Conturi şi premier, astăzi e cetăţean simplu şi se declară fericit. Trăieşte în sat şi face agricultură. Mai vesel om ca el demult nu mi-a fost dat să văd, iar râsul său molipsitor te umple de bucurie. Fiind prim-ministru, a fost poreclit Kamikadze şi Călăreţul fără cap, pentru că muncea şi noaptea. Explică faptul că a achitat salariile şi pensiile în produse alimentare inclusiv din cauza restanţelor uriaşe pe care i le-a lăsat Sangheli. Spune că şi-a dat demisia deoarece nu avea susţinere parlamentară şi nu putea conlucra cu viceminiştrii propuşi de ADR, prin algoritm.

Ştie pentru cine a lucrat Roşca

Ion Sturza (1999)
Unul din cei mai prosperi oameni de afaceri de la noi, Ion Sturza este considerat în unele cercuri şi drept cel mai bun premier al RM. Potrivit lui, cea mai profitabilă afacere în RM din 2001 încoace s-a făcut printr-un concubinaj dintre politic şi raideri, ai căror lideri astăzi ne conduc. „Afacerea” constă în dijmuirea businessmenilor, care ating o anumită profitabilitate. Spune că Ciubuc a fost constrâns să demisioneze de către Roşca, care era interesat de haos, crize şi confruntări, urmărind să intervină ca „salvator al ţării”. Iar demiterea sa ar fi fost pusă la cale de Roşca şi Lucinschi, pentru a-l compromite în eventualitatea anticipatelor. Sturza ştie pentru cine a lucrat Roşca, ştie că acesta „a avut toată viaţa de plătit nişte poliţe”, dar refuză să dea detalii. Este mai sceptic în privinţa apropierii noastre de Europa şi nu exclude că, atunci când ar putea să bată ceasul integrării noastre, UE se va dezintegra.

Cel mai confederativ

Dumitru Braghiş (1999-2001)
Rămâne pe poziţia că URSS trebuia reformată pe principii de confederaţie. O mare greşeală a clasei politice moldoveneşti este, după el, modelul de privatizare ales, promovat de Banca Mondială, FMI şi guvernele statelor donatoare, care urmăreau să distrugă potenţialul economic sovietic. Fiind premier, a fost acuzat de mass-media că vrea să încălzească ţara cu tizâc, după ce a propus să revenim la folosirea energiei regenerabile eoliene. Crede că a fost luat în furci, deoarece Cabinetul său era perceput ca unul provizoriu, constituit până la următoarele alegeri. Consideră şi astăzi ca fiind corecte şi alte propuneri de-ale sale, care au scandalizat opinia publică: cea despre impozitarea muzicanţilor şi cea despre darea în arendă a Transnistriei pe termen de 25 de ani, în schimbul unei sume considerabile.

Cel mai inventiv „patriot moldovean”

Vasile Tarlev (2001-2008)
Cel mai longeviv, dar şi mai şăgalnic premier, Vasile Tarlev sau Bombonel, cum l-au numit jurnaliştii, repetă permanent că este patriot moldovean, înverşunat luptător pentru integritatea RM şi urmaşul lui Ştefan cel Mare. Interpretează istoria după bunul său plac şi nu are încredere în Academia Română, fiindcă „nu e anticamera lui Hristos”. Are vreo 13 brevete de inventator, după ce a născocit mai multe aparate de spart nucile, de uscat ardeii, prunele şi alte minunăţii. Refuză să fie numit păpuşă a lui Voronin. Precizează că a purtat un dialog constructiv cu dictatorul până în 2005, când acesta a fost întărâtat contra sa de cineva din anturajul prezidenţial. După ce şi-a prezentat demisia, spune el, comuniştii şi-au bătut joc de el şi i-au distrus Asociaţia Naţională a Producătorilor, pe care o conduce.

Cea mai necomunistă socialistă

Zinaida Greceanîi (2008-2009)
Născută într-o familie de deportaţi în Siberia, împarte comuniştii în cei de ieri, care i-au chinuit familia, şi cei de azi, despre care astă-vară avea cele mai frumoase păreri. Oricum, se vede că plecarea sa din echipa PCRM (căci din partid nu făcea parte) era pregătită de atunci, căci ne promitea o toamnă politică foarte interesantă. Îşi neagă orice vină în legătură cu înstrăinarea la preţuri de nimic a hotelurilor „Codru”, „Naţional”, a Sanatoriului „Moldova” din Odesa şi a altor obiecte ale statului, scoase la privatizare de guvernul condus de ea, chiar dacă Curtea de Conturi a constatat aici abateri uriaşe. E convinsă că a procedat corect şi când a ameninţat tinerii la 8 aprilie 2009 că vor fi împuşcaţi, considerând că numai aşa putea să inhibeze psihologic provocatorii şi să responsabilizeze părinţii.

Cel mai „nr. 1” politician

Vlad Filat (2009 - până în prezent)
Neagă categoric o alianţă între PLDM şi PCRM şi regretă că are miniştri care adoptă decizii fără să-l informeze. Dă de înţeles că Lupu şi Ghimpu l-au trădat de la primele negocieri. A făcut aluzii directe la faptul că Vlad Plahotniuc, colegul său de Alianţă, ar trebui tras la răspundere pentru un şir de privatizări ilegale. În schimb, e foarte încrezut în succesul european al RM şi respinge propunerea PCRM de aderare la Uniunea Euroasiatică.

Preşedinţii RM

„Limba noastră” este un imn provizoriu

Mircea Snegur (1991-1996)
Babacul, cum îi mai zice lumea, îşi aminteşte că a fost singurul membru al Biroului CC, care susţinea Mişcarea de eliberare naţională. Consideră că numai graţie lui în şcoli se învaţă limba română şi nu cea moldovenească. Ne lămureşte că Imnul RM este şi în prezent „Limba noastră”, căci nu s-au găsit „oameni teferi la cap care să scrie un alt imn”, după ce agrarienii au anunţat un concurs. Îşi neagă orice vină în privinţa semnării Acordului de aderare la CSI, motivând că semnătura sa pe acel document însemna dispariţia URSS.

Cel mai nevinovat împărat

Petru Lucinschi (1996-2001)
Dacă Snegur admite că poate a şi greşit câteodată, Lucinschi sau Şmekerilovici, după cum i se zicea, se spală pe mâini de orice culpă. Mai mult, el crede că cei care îl atacă sunt tâmpiţi şi provinciali. Reiterează ideea că jumătate din intelectuali au turnat la KGB. A lucrat cu Gorbaciov, se cunoaşte cu Putin, i-a cunoscut şi pe regretaţii Elţin şi Ceauşescu, dar infirmă faptul că ar fi omul cuiva şi ar împleti ceva în umbră. Apreciază acuzaţiile lui Druc ca pe nişte „aiureli”. Dimpotrivă, el spune că, fiind responsabil de ideologie, se străduia să-i ajute pe toţi… Infirmă orice colaborare cu Roşca. Explică demiterea Guvernului Sturza prin faptul că acesta nu avea susţinere parlamentară, aşa cum Ilie Ilaşcu era închis. Dimpotrivă, el spune că autorul proiectului de trecere a RM la un regim parlamentar este Roşca, care, împreună cu Voronin, le-a băgat în cap celorlalţi că Lucinschi este dictator. A condus cea mai săracă şi mai criminală Moldovă, însă regretă că nimeni nu-i vede succesele: că a atras importante investiţii, a computerizat şcolile şi a asigurat libertatea presei.

Cel mai „promiţător” comunist

Vladimir Voronin (2001-2009)
Ca şi Ostapciuc, Voronin a refuzat să se întâlnească cu noi. Ne-a tot amânat, prin consilierii săi, din zi în zi, din lună în lună şi continuă să ne ţină în suspans. Fiindcă am intrat deja în al 21-lea an de independenţă, punem punct…

P.S. După ce am publicat interviurile cu Diacov, Ghimpu şi Lupu, unii bloggeri au ajuns la concluzia că suntem chiar ai lui Plahotniuc şi deja anunţau un interviu cu acesta… După interviurile cu Tarlev şi Greceanîi, aceleaşi voci ne-au acuzat că ne-am aliat cu comuniştii, în perspectiva unei posibile coaliţii de viitor PD-PCRM… După ce am publicat interviul cu Filat, care face praf din Plahotniuc, în loc să se liniştească, respectivii ne-au luat în răspăr ca la gura cortului, pentru că textul de pe site era mai mare decât cel din ziar, deşi exact aşa am făcut şi în cazul altor interviuri. Concluzie: când încetează să mai fie luat în seamă, omul care nu gândeşte începe să latre, fără să-şi dea seama că latră, de fapt, în faţa oglinzii...